ajun de Crăciun

Partea I


Partea a II-a


Minunat! Pruncul... Totul!...

CRĂCIUN FERICIT!

Ada Milea

noua mea febleţe! Ada...
eu şi Mih suntem fani ai lui Apolodor, cântat şi în-cântat de ea!
azi am aflat şi de Quijote! o să te caut!

semnat: Dulcineea

dans oşean

trei Crai de la Răsărit

Crăciun fericit!

"Să iubim nebuneşte tot ce străluceşte pe acest pământ, fiindcă altă viaţă nu ne este cunoscută." (Euripide)

*de pe http://citate.blogspot.com*

Mai ştii, Nicoleta, ce bună e zăpada?!!

Am un demachiant care chiar pare făcut din zăpadă... Şi-mi place!

Alison Krauss

cu dor nespus de Mo!

Veseleşte-te Domn bunu - colind

¤ ASCOR Cluj¤

Maica Tereza

Există un episod în viaţa Maicii Tereza ce răscoleşte multe inimi şi ne pune pe gânduri.

"În timpul unei nopţi petrecute în staţia Howrah, la Calcutta, spre miezul nopţii când toate trenurile sunt oprite pentru câteva ore, a sosit o familie foarte săracă ce venea, ca de obicei, să doarmă în staţie. Erau o mamă şi 4 copii având de la 5 la 10 ani. Mama era o fiinţă mică, înfăşurată într-un sari de bumbac, subţire pentru acea noapte de noiembrie, cu părul tuns la zero, lucru foarte ciudat pentru o femeie. Avea cu sine două vase de tinichea, câteva flenduri şi bucăţi de pâine, tot ceea ce poseda pentru sine şi copiii săi. Erau cerşetori. Staţia era casa lor. Copiii, trei fete şi un băieţaş, erau ca şi mama lor plini de voioşie. La acea oră, în puterea nopţii, s-au aşezat cu toţii pe un peron al staţiei şi şi-au luat cina constând din pâine uscată, probabil procurată de la cineva care a vândut pâinea spre seară cu un preţ foarte mic. Dar nu era o cină tristă! Ei vorbeau, râdeau şi glumeau. Ar fi greu de găsit o reuniune de familie mai fericită decât aceea!
Când cina scurtă s-a sfârşit, au mers cu toţii la o pompă de apă, foarte veseli, s-au spălat, au băut apă şi au spălat vasele de tinichea. Apoi şi-au întins cu grijă catrafusele spre a dormi alături şi au pregătit o bucată de pătură spre a se acoperi cu toţii.
Şi atunci băieţelul a făcut ceva cu totul minunat: a început să danseze! Sărea şi râdea printre linii, cuprins de o bucurie de nestăpânit.
Un astfel de dans,
la o astfel de oră
şi într-o săracie aşa cumplită ca aceea!"

Naşterea minunată!

locuri pe care mi-aş dori să le ating - Praga

minunată Praga, Miriam!

(Miriam locuieşte într-o pagină de carte. e vorba despre Golem, a lui Gustav Meyrink)

Anne Geddes

Ursuleţii Annei!

raţele-mandarin

5 sept. 2008

Azi mi s-a întâmplat o chestie ciudată. Uite cum:

Eram la Piaţa Domenii, la etajul unui complex de magazine. Încărcată ca o albinuţă cu multe sacoşe, mi s-a rupt una! Disperată, întreb o vânzătoare dintr-un magazin de suveniruri dacă n-are să-mi vândă o sacoşă. Foarte săritoare, mi-a dat una "cu burtă", încăpătoare. N-a vrut să-mi ia bani. Mişcată de gestul în sine şi de căldura cu care femeia a rezonat cu mine, am început să "răsfoiesc" magazinul mititel cu podoabe şi alte obiecte. Într-un colţ, pe o etajeră, zăresc 2 raţe mandarin! Zilele trecute, pe internet, citeam că sunt chemătoarele iubirii. Dragostea le gâlgâie în guşă! De 5 zile am inaugurat în sufragerie colţul feng-shui al dragostei, pe care îl îngrijesc. Îmi doream să pun acolo şi două răţuşte-mandarin!
Iar azi! Iată-le!
Vorbesc cu vânzătoarea, atmosfera dintre noi se animă, ea scoate de sub un raft - o să crezi? - o ladă secretă plină cu răţuşte-mandarin, trei modele! Am făcut ochii mari, ceva aşa frumos nu mai văzusem de mult! Parcă eram în povestea cu fata babei şi a moşului, la faza cu lăzile... Vorbea tare misterios doamna asta, de parcă ar fi avut un corn fermecat cu care ar fi chemat o poveste a dragostei!

/././././

Eu cred că atunci ceva chiar s-a întâmplat!

Tărâmul minunilor - de Elizabeth White

"A păşi pe tărâmul minunilor înseamnă a ne opri, a privi şi a observa cu atenţie tot ce e frumos în lumea pe care ne-a dăruit-o Dumnezeu şi a şti că, făcând acest lucru, vom percepe o fărâmă din frumuseţea divină. Înseamnă a ne găsi timp să atingem, să ascultăm, să simţim şi să gustăm "că bun este Domnul"."

"(...) Luther-Ursul-Care-Stă-Drept, un şef de trib Oglala Sioux:
"Educaţia începea cu copiii, cărora li se explica să stea liniştiţi, apoi erau învăţaţi să se bucure de linişte. Erau învăţaţi să-şi folosească simţul mirosului, dar şi să privească în locuri în care, în aparenţă, nu era nimic de văzut şi să asculte acolo unde totul părea învăluit în tăcere...""

*din cărticica Tărâmul minunilor, de Elizabeth White, luată ieri de la librăria Pauline *

Ostaşii luminii colindă

Larg deschideti poarta sufletelor toate
N-am venit sa cerem, ci-am venit sa dam.

Refren:
Dalbe si iar dalbe flori adevarate
Ca si vestea buna ce v-o colindam
Dalbe si iar dalbe flori adevarate
Dalbe si iar dalbe florile de mar.

Dincolo de muntii vietii si-ai himerei
Le-am cules azi noapte florile de mar
Le-am cules din muntii unde vesnic merii
Roditori de aur cresc intr-adevar.

Florile pe care le-am cules azi noapte
Vor rodi in brazda sufletelor toate
Merele de aur, merele visate
De colindatorii veacurïlor toate.

colind cu Narcisa Suciu

Ce-aţi văzut, păstori?

Ce-ati vazut, pastori,
Sculati pana-n zori?
Ce-ati vazut, pastori,
Sculati pana-n zori?
Am vazut pe Prunc Isusul
Sfant Isus din cer venitul,
Fiu Dumnezeiesc.

Ce palat avea?
Unde domnul sta?
Ce palat era,
Unde Domnul sta?
Pestera straina, rece,
Pestera de dobitoace,
Palatul era.

Ce-avea de-asternut,
Micul Nou-nascut?
Ce-avea de-asternut,
Micul Nou-nascut?
Ieslea Ii era culcusul,
Fan si paie asternutul,
Micului Isus.

Cine sta cu El,
Domnul mititel?
Cine sta cu El,
Domnul mititel?
Sta Maria Maica Sfanta,
Sta Iosif cu fata-i blanda
Stau si se-nchinau.

Cine Ii canta?
Cine-L premarea?
Cine Ii canta?
Cine-L premarea?
Ingerii din cer venira,
Vesele cantari doinira,
Micului Stapan.

Ce-ati vazut, pastori,
Sculati pana-n zori?
Ce-ati vazut, pastori,
Sculati pana-n zori?
Ce-ati vazut, pastori,
Sculati pana-n zorï?...

Sfântul Nicolae

La mulţi ani, Sfinte!

Nicoleta

nu uita la noapte!

"Una dintre cele mai cunoscute legende despre Moş Nicolae este povestea celor trei fete sărace care, neavând zestre, nu puteau să se căsătorească şi urmau să fie vândute de către tatăl lor unor bărbaţi înstăriţi. Se spune că Sfântul Nicolae, aflându-le durerea, le-a aruncat pe geam într-o noapte câte un săculeţ de bani pentru fiecare. Săculeţii au căzut fie în ciorapii puşi la uscat, fie în ghetuţe. De aici este obiceiul ca darurile de Moş Nicolae să fie puse în ghetuţe."

nu uita, la noapte,

să îţi încolonezi frumos

ghetuţe şi papucei,

ca Moşul să îţi lase în ei

dulciurile iubirii sale

de tine, de mine, de noi

şi fructe

fructe acrişoare,

fructe rotunde şi moi

din pomişori coloraţi

vii şi curaţi!

"Viaţa este o curgere, un fluviu, este o mişcare continuă. Viaţa este o continuă schimbare. Cu cât există mai multă schimbare, cu atât viaţa este mai abundentă. Iar o viaţă abundentă aduce cu sine extraordinare schimbări, clipă de clipă."

"Dar... cine nu se teme de întunecimile mele

găsi-va sub chiparoşi

poteci de trandafiri înfloriţi."

(Friedrich Nietzsche)

iarna vivaldiană

partea I


partea a II-a


partea a III-a

în interpretarea lui Nigel Kennedy!
fiori şi fulgi de nea, Mo!

A Room with a View

The Notebook

place!

Mândrie şi prejudecată

ofer recompensă!
pentru film,
pentru carte,
ori pentru varianta la pachet film + carte!

Vlada Kramina

feminitatea dulce a Vladei Kramina...

"Poate că nu suntem responsabili pentru tot ce vine spre noi,
dar suntem întotdeauna responsabili pentru
ce facem cu ce vine spre noi..."

(Jacques Salome)

desene pe penaje

primite pe mail de la draga mea Mo!

mulţumesc!

Regele pescar

Elogiul căsătoriei, al fidelităţii şi al altor nebunii... - de C. Singer

"În căsătorie, celălalt mă confruntă cu limitele propriei mele fiinţe. Cu o ingeniozitate uimitoare, păcălind toţi paznicii, ajunge să intre în culise. Nu îi este de ajuns să mă vadă pe scenă, jucând rolul aşa cum pot, trăindu-mi partea de viaţă diurnă, vizibilă, vrea să intre şi în culise, acolo unde fardul se amestecă, tăcut, cu sudoarea, unde vulnerabilitatea este maximă, unde copilul din adâncuri, la adăpost de privirile celorlalţi, se ghemuieşte epuizat. Exact în momentul în care vrem să ne plângem: "Oh, nu, nu acum!", celălalt este deja în faţa uşii.

Şi, cu o siguranţă de somnambul, dacă e vorba despre o confruntare, va pune degetul pe rană, oricât de ascunsă ar fi aceasta, poate ignorată până acum chiar de cel care o poartă.

Oare de unde are această dexteritate incredibilă? Prin ce talent celălalt are astfel acces la camera noastră secretă?"

^din cărticica "Elogiul căsătoriei, al fidelităţii şi al altor nebunii..."de Christiane Singer, apărută la Editura Ascendent^

motivesăfiufericită_blog

am descoperit azi un blog absolut încântător! m-aş bucura să ştiu că ai poposit aici: http://motivesafiufericita.weblog.com

micile tandre bucurii ale clipei!...

dialoguri duhovniceşti care mă fac fericită! (9)

Părintele:

- Iată că hârtia poate fi frumoasă şi îndoită, nu numai scrisă, desenată sau colorată. În origami, a îndoi nu este echivalentul lui a strâmba. Aici cutele nu sunt făcute să ascundă, ci să descopere, să reveleze. Ce anume? ne-am putea întreba. Fără îndoială, frumuseţea sufletului omenesc sub pliurile căruia Dumnezeu a pus mulţime de daruri care aşteaptă să fie descoperite de noi înşine. Despăturiţi-vă sufletele şi veţi vedea cât de darnic a fost Dumnezeu cu voi!

parkour

sportul preferat al lui Cosmin! se numeşte PARKOUR! amănunte aici!

îmi place!

Rasa

draga mea Rasa! parcă odihnindu-se la umbra unui copac de ape! e frumuşică, zău!

(mulţumesc, Miihnea!)

/de pe site-ul pe-harta.ro/

noha / tu cafe

Duffy

triburile fluviului Omo, curgând din vârfurile degetelor

amănunte aici

(din nou mulţumiri ochiului de artist al lui Costin!)

modele de îmbârligat şireturile!

imponderabilul Wang

zburătoarele energii ale lui

Wang Yi Guang !

Anna Gavalda

una dintre scriitoarele mele preferate!

Ostrovul...

Direcţia 5

dac-ai şti...

bop to the top

ce dans pe noi pe muzichia asta!

îmi place de tine, fetiţo!...

celelalte cuvinte

Sfânta Paraschiva

Cuvioasa Parascheva

*cum i se iveşte palma stângă dintre straie! se oferă lumii!...*

am o imagine bucolica asupra vietii. imi doresc un barbat si un tata pentru copiii mei, o casuta si o gradina in care sa ingrijesc trandafirii. nu am inteles niciodata de ce se termina povestile cu: si au trait fericiti pana la adanci batraneti. cred ca batranetile sunt adanci tocmai pentru ca sunt pline de iubire. sau sunt fructele iubirii... si ma vad foarte casnica, umbland cu borcanase de zacusca si facand prajituri un pic mai complicate, cu gelatina. si jucandu-ma cu bulgari de zapada. si cantand la chitara. vocea mea iesind, in sfarsit... iesind...

!Anna Pavlova!

Ilene Meyer

Baniciu - Cu tine în gând

ce bucurie să întâlnesc melodia asta pe youtube! o aveam pe vremuri pe un disc de vinil, la o vârstă de vinil - cred că 17!

Jacek

Jacek Yerka fantasticul!

(primite pe mail de la Cos_mulţumesc!)

corabia înfoiată a zilei

High School Musical

le place puştilor mei!

şi mie!

poezie Nichita Stănescu

Scrisoare

Nu numai timpul,
dar şi spaţiul e ireversibil, Tom
Sentimentele vechi, care-au fost
chiar felul meu de fiinţă
îşi caută mormântul
niciunde

Am pierdut numai lucruri unice,
singuratice, Tom
Vezi, dacă din zece se pierde
al şaptelea, -
e o tristeţe, o melancolie. Dacă
dintr-o sută se pierde
al şaptezecilea, -
e o cutremurătoare moarte...

Numai ceea ce se repetă
are valoare, Tom
Ceea ce e singur, ceea ce e unic
nu are valoare

Eu am pierdut numai lucruri
fără de valoare, am pierdut
numai ceea ce am iubit

Cum stau întors spre mare, acum,
văd câteva resturi de coloane greceşti, Tom,
de piatră, acest material la îndemână
Din ieftinătatea lui, poate,
n-a stârnit posesiune şi distrugere
şi astfel au rămas cât a mai rămas...

Coloanele, presimt, ar trebui născute
dintr-o piatră
mai fără de valoare încă,
şi mă gândesc la cuvinte, Tom

Ele nu sunt multe, -
par numai.
Ele sunt numai unul singur,
unic şi ireversibil...

Da?

Nichita
Mangalia 3-4 August 1974

dans!

paşi bleu... în trecere...

(foto desferecată de Costin)

kaizen, arta paşilor mici

am descoperit un blog care mi-a mers la suflet. materialul KAIZEN din el mi-a plăcut mult.

iată un fragment:

"Schimbarea este automata in toata natura. Nimic nu ramane la fel. Anotimpurile vin si trec. Muntii apar si sunt erodati in timp. Un fir de iarba pleaca de la samanta si, prin forte proprii, reuseste sa strapunga pamantul si sa rasara. Toate acestea se intampla fara efort, de la sine.
Colaborarea noastra cu natura in schimbarea dorita consta in a transforma schimbarea dorita in ceva ce sa se intample de la sine, fara efort.

Aceasta este calea Kaizen.
Kaizen este un cuvant japonez format din 2 particole “Kai” reprezentand schimbare sau corectare, ajustare si “Zen” reprezentand bun. Deci Kaizen reprezinta o “schimbare in bine“, o imbunatatire.

Secretul Kaizen-ului consta in faptul ca imbunatatirea aceasta nu se face in pasi mari, ci in cei mai mici pasi posibili. Nu se schimba viata, ci se ajusteaza putin cate putin, pana viata ajunge sa fie in forma dorita.

Daca te gandesti la o imbunatatire minora si te intrebi daca nu e poate prea mica sa conteze, ei bine atunci incearca sa o faci si mai mica, sa fii sigur ca e “prea mica”. In felul acesta viteza cu care se va produce schimbarea va creste."

(post-ul întreg aici)

primită pe mail de la Cos(tin).
mulţumesc!

"Anii pot să aducă riduri pe piele, dar pierderea entuziasmului aduce riduri în suflet. Fie de şaisprezece sau şaizeci de ani, fiecare inimă poartă în sine atracţia interogaţiilor, pofta copilărească pentru tot ce va urma şi bucuria jocului care este viaţa."

(Konosuke Matsushita)

Adolescentul - de Dostoievski

pictură de Akiane

... oamenii învaţă de când lumea şi pământul, dar la ce le foloseşte toată învăţătura dacă nu ştiu cum să prefacă această lume într-o grădină minunată, veselă şi înfloritoare, care să bucure sufletul omului?

~

- Vorbeşti tot mereu de "o taină", ce înseamnă că "se săvârşeşte marea taină"?

- De taină mă întrebi? Apoi totul este o taină, dragă, în toate celea se ascunde o taină dumnezeiască: în fiecare copac, în orice fir de iarbă. În pântecele unei păsărele cât de micuţe, în puzderia de stele ce strălucesc noaptea pe cer, în toate se ascunde aceeaşi taină.

*din cartea Adolescentul, de Dostoievski*

prăjitură cu gem/ reţetă de la Gabi

Se ia un pachet de unt şi se freacă cu un praf de sare, o cană de zahăr tos şi 2 ouă întregi bine-bine. Când s-a înfoiat, se adaugă 2 căni de făină, se omogenizează şi se întinde în tavă. Deasupra se aşază gem. În vasul în care s-a făcut compoziţia se pune făină, cu care se curăţă pereţii... se pune până se face un bulgăre de cocă tare, care se rade pe răzătoare peste gem. Se coace cam 40 de minute...

Se face simplu, e delicioasă şi nu trebuie să tremuri la gramaj!

Mulţumesc pentru reţetă, Găbiţo!

zacuscă de fasole/ reţetă de la Mirunica

1 kg fasole boabe
3 kg gogoşari
1 kg ceapă
750 ml ulei
sare, piper, condimente

Gogoşarii se dau prin maşina de tocat şi se călesc separat.

Ceapa se taie solzişori (eu am pus ceapa în blender) şi se căleşte în ulei, la foc mic, până devine sticloasă.

Fasolea se fierbe, dar nu se lasă să se rupă.

Se asamblează totul, se condimentează (eu am pus busuioc, oregano, cimbru, un condiment- amestec de la plafar, foi de dafin şi piper - măcinat şi boabe) şi se fierbe până iese uleiul la suprafaţă.

Se pune compoziţia fierbinte în borcane şi se lasă în cuptor cam o jumătate de oră la foc mic, după care se stinge focul şi se lasă borcanele în cuptor până a doua zi.

Poftă bună!

Mulţumesc Mirunicii pentru reţetă!

(nouă ne-a plăcut mult! Cosmin nu contenea să o laude!)

"Omul are nevoie de dragoste. Viaţa fără duioşie şi fără iubire nu e decât un mecanism uscat, scârţâitor şi sfâşietor. " (Victor Hugo)

Maria Mena / Shadow

^pornind de la un fir de fluture^

foto Chan Chen

Annick de Souzenelle

Annick de Souzenelle

Discipola directa a marelui teolog rus in exil Jean (Eugraph) Kovalevsky, fina cunoscatoare a limbii ebraice si a kabbalei, Annick de Souzenelle s-a convertit la Ortodoxie cu peste o jumatate de secol in urma. Trei dintre cartile sale au aparut si in romaneste, la Editura Amarcord din Timisoara: Simbolismul corpului uman (1996), Oedip interior (1999) si Egiptul interior sau cele zece plagi ale sufletului (2001). Vizitand Romania in aceasta toamna (2007, nota mea), a tinut doua conferinte la Bucuresti (Institutul Cultural Roman si Sala Dalles). Interviul tradus aici ne va ajuta s-o cunoastem mai bine.

Reporter: Doamna Annick de Souzenelle, pana unde trebuie sa urcam in timp pentru a gasi originile vocatiei d-voastra? Si inteleg prin origini nu doar momentul cand ati simtit Celui ce va calauzeste astazi pasii, dar si punctul de ruptura dincolo de care, fie ca ati dorit-o sau nu, drumul d-voastra in viata a trebuit sa se indeparteze de cararile batute. Adesea, acest punct de pornire se afla in copilarie....

Annick de Souzenelle: Daca trebuie, intr-adevar, sa urcam pana la originea cea mai indepartata, voi spune ca prima mea amintire precisa dateaza din leagan. Vad inca in fata ochilor alternanta puternica de umbra si lumina pe care am simtit-o atunci. In momentele cand soarele nu se ascundea dupa nori, el stralucea in toata splendoarea. Azi, interpretez aceasta amintire ca pe o permisiune de a uni Lumina si Tenebrele in mine insami. Aceasta este, de multi ani, esenta eforturilor mele. Dincolo de amintirea despre care am vorbit, trebuie spus ca absurditatea vietii m-a marcat de timpuriu. Poate ar fi mai bine sa reformulez: ma refer la existenta de-a dreptul absurda a „adultilor” din jurul meu, existenta ce-mi era destinata si mie. Tatal meu a fost grav ranit, atat fizic, cat si psihic, de experienta traita in transeele Primului Razboi Mondial. Fiind avocat la Rennes, el primea deseori in vizita prieteni care trecusera prin acelasi infern. Copila fiind, eram ingrozita sa vad cum, in timpul acelor mese festive, adultii nu izbuteau sa „traiasca” decat reconstituind atmosfera anilor de razboi. Cu tot respectul pentru sacrificiile facute de generatia lor, acum pot spune ca li se potrivea perfect cuvintele lui Jean Schlumberger: „Exista persoane care se aseamana cu frunzele moarte: trebuie sa bata vantul pentru ca ele sa aiba iluzia ca traiesc”. In sanul micii burghezii de provincie, viata lor era de o banalitate infricosatoare! Printre cei ce ma incojurau, doica era singura fiinta capabila a darui caldura umana. Desi „inculta” dupa standardele societatii, ea avea din plin acea „cultura a inimii” care lipsea celorlalti. Daca nu-mi atingeam mama aproape deloc – caci asa ceva „nu se cuvenea” – doica imi oferea dimensiunea tactila, proximitatea umana, caldura animala care a dat copilariei mele un echilibru indispensabil. Din pacate, la varsta de cinci ani – dupa ce familia mea s-a destramat – m-am pomenit la Paris, data in grija calugaritelor. Lipsita de repere geografice si afective, episodul a fost o veritabila coborare in Infern. Calugaritele ma considerau taciturna si eram deseori pedepsita. A fost o perioada teribila! Daca astazi indraznesc sa vorbesc despre „necesitatea coborarii in Infern”, o fac in cunostinta de cauza. Am vazut acesti monstri!

R.: Ce anume v-a ajutat sa reveniti la suprafata?
A. D. S.: Ceea ce m-a salvat a fost numai prezenta divina (le gout du divin) care mi s-a revelat inca de la inceput. Imi amintesc foarte clar ca mi-am zis – la varsta de 5 ani! –: „Nu putem conta decat pe Tatal din Ceruri”. De atunci incolo, intreaga mea viata s-a intemeiat pe aceasta certitudine. [...]

R.: In acea vreme, pentru d-voastra, „Tatal din Ceruri” era Cel al catehismului?
A. D. S.: Copilul percepe aceste lucruri foarte concret, dar tocmai asta e esential! Credinta a fost intoteauna pentru mine o realitate mai concreta decat masa care se afla intre noi. Si aceasta credinta nu m-a parasit niciodata. Oamenii sunt singurii vinovati pentru absurdul din lumea in care traim. Nu Dumnezeu ne face fericiti sau nefericiti. Oamenilor le place sa faca rau, se joaca cu Raul, iar milostivenia divina nu e implicata in aceasta tragedie umana. Adultii din jurul meu preferau sa joace cate un rol, in loc de a-si lua destinul in maini. Iata de ce erau singurii responsabili. E adevarat, credinta m-a insotit intotdeauna, dar mi-am dat repede seama ca Biserica Romana ne inocula un sistem ce nu raspundea deloc elanului mistic pe care-l traiam. Pe la 16-18 ani, m-am revoltat impotriva moralismului insuportabil al acelei epoci, care ne mentinea intr-o stare de dependenta, de parca ar fi trebuit sa ramanem mereu copii. Daca, de pilda, intrebam de ce sarpele a muscat-o pe Eva de calcai, de ce ingerul l-a ranit pe Iacob la nivelul soldului, de ce Hristos a spalat tocmai picioarele discipolilior pentru a purifica, simbolic, Omul, fie mi se dadeau raspunsuri inepte, fie ma considerau drept o mica orgolioasa. Dar dorinta mea era sa aflu! [...]

R.: Confruntata cu aceasta mentalitate ce oprima inteligenta, banuiesc ca studiile dumneavoastra in domeniul matematicii v-au ajutat sa raspundeti acestei dorinte aproape mistice de a cunoaste. Ati dorit, probabil, sa descoperiti Structura Interna a lumii, gratie careia atat de multe enigme isi gasesc dezlegarea...
A. D. S.: Sa fiu sincera, am abordat studiul matematicii pentru ca vroiam sa calc pe urmele mamei mele, care fusese una dintre putinele absolvente de bacalaureat din vremea ei. Dar problemele de geometrie si trigonometrie m-au pasionat de-ndata si trebuie spus ca asemenea exercitii de ordin rational au contribuit efectiv la structurarea mea interioara. Insa, la nivelul matematicilor superioare, apare foarte repede riscul de a te inchide intr-o lume abstracta si sterilizanta. Iata de ce, dupa cativa ani, brusc, am abandonat totul! A fost o veritabila rasturnare de situatii, ce mi-a permis sa trec de la foarte abstract la foarte concret: ma pregateam pentru a deveni infirmiera. Dupa ce evoluasem intr-o lume exclusiv mentala, aveam nevoie sa intru in contact nemijlocit cu oamenii, sa ating bolnavii, sa-i iubesc...

R.: Cum bine spuneti, inainte de a deveni psihoterapeutul care ii „trezeste” pe oameni, i-ati adormit, in calitate de anestezist.
A. D. S.: Sa zicem ca instinctul m-a calauzit catre aceasta imprejurare, in care, prin contactul permanent cu suferinta celorlalti, omul e mereu confruntat cu problema Sensului. Acesti 15 ani constituie o experinta pe cat de minunata, pe atat de dureroasa. Caci este dureros a nu sti sa raspunzi intrebarilor puse de bolnavi: „De ce am ulcer la stomac, doamna? De ce, de ce...?”. La randul meu, am jucat rolul celui care stie, desi n-aveam habar!

R.: O data rupta de Biserica Romano-Catolica, ati renuntat complet la religie?
A. D. S.: Da, complet. Credinta mea nu se putea exprima in cotidian. Pierdusem chiar practica rugaciunii. Pe acest plan, ma simteam inselata. Formele de expresie ale religiei nu ma mai interesau. Erau importante numai aspectele concrete ale vietii. La varsta aceea, zicem: „Vreau sa traiesc din plin! Cel putin, e ceva concret”. A trebuit sa resimt un soc teribil pentru a reinvata sa ma rog. Ei, bine, s-a intamplat in Maroc, unde am lucrat timp de 5 ani. Intr-o duminica dupa-amiaza, fiind de garda, ma aflam singura la capataiul unei tinere marocane. Dupa ce fusese supusa unei operatii relativ simple, a suferit o embolie subita, ce avea sa-i aduca moartea. Orice act medical imi era cu desavarsire interzis si, in absenta medicului, nu puteam face altceva decat s-o privesc cum se stinge. Insa de cealalta parte a patului era mama bolnavei, care, perfect calma, se ruga. Atunci am inteles singurul mod in care o mai puteam ajuta. [...] In acea zi, in doar cateva minute, am reinvatat puterea rugaciunii.

R.: Dar cum se putea ea exprima, asa departe de orice forma institutionalizata?
A. D. S.: Tocmai asta nu stiam! Asadar, am parasit Marocul, caci nu puteam sa raman prinsa la nesfarsit intre lumea coloniala, cu mentalitatea ei insuportabila, si, pe de alta parte, o lume araba in care nu-si gasea locul o femeie singura, mai ales ca facusem greseala de a nu-i invata limba. Revenind in Franta, am continuat sa ma revolt impotriva normalizarii absurdului, adica impotriva a ceea ce s-ar putea numi legitimarea mediocritatii, ca si cum ea ar fi normala. Nu puteam suporta anecdoticul si atmosfera frivola a micilor grupuri, demisia in fata banalitatii. In jurul meu, majoritatea oamenilor cadea prada non-sensului, ba, mai rau, nici nu constientizau situatia! Ma dedicam cu totul muncii mele, relatiei mele cu pacientii. Acum stiu ca de la ei am invatat totul. Apoi, m-am hotarat sa plec in India, pentru a ma alatura unui var al mamei mele, care, absolvent de Politehnica fiind, ajunsese discipolul lui Sri Aurobindo, la Pondicherry. El a infiintat o universitate in cadrul ashramului de acolo. Desigur, era renegat de familie, care-l considera un fel de oaie neagra. Citindu-i scrisorile si cartile trimise din India, am exclamat: „Iata singurul om inteligent din familie!”.

R.: Va pregateati, deci, sa va alaturati unor oameni pe care nu-i cunosteati si sa va rupeti de propriile origini. Oare crestinismul nu mai avea nici un viitor pentru d-voastra?
A. D. S.: Fara viitor, in ciuda comorilor pe care le-a reprezentat in trecut. Desigur, ruperea de Hristos era dureroasa. Dar, cel putin, acolo oamenii aveau acces la o mistica veritabila, o mistica despre care eram sigura ca mi se potrivea. Daca imi amanam plecarea, era din pricina batranei mele doici, pe care o aveam in grija si nu puteam in nici un caz s-o abandonez. Dar decizia mea era cat se poate de ferma. Hotarasem sa plec imediat dupa ce doica va parasi aceasta lume. Asteptand, repetam in sinea mea, fara incetare, ca o mantra: „Annick, rabdare absoluta, rabdare absoluta....” Era maniera mea proprie de a interoga viata, despre care eram sigura ca, daca avea vreun sens, mi-l va revela intr-o buna zi. Iubeam prea mult acest sens si era imposibil sa nu mi se raspunda. Asadar, „rabdare absoluta”.... caci are sa vina.

R.: Si a venit, dar nu in maniera pe care v-ati imaginat-o. N-a trebuit sa plecati in Asia pentru a va „intoarce la izvoare”. Ati regasit izvoarele crestine, fara a mai face un ocol prin Orient. Ce v-a determinat sa renuntati la plecare? O constientizare treptata a propriilor radacini spirituale, sau a fost inca una dintre acele rupturi bruste care v-au marcat tineretea?
A. D. S.: A fost un soc, o experienta extrem de tulburatoare, ce a determinat intalnirea cu acela care avea sa devina maestrul meu spiritual, parintele Eugraf Kovalvsky. Daca povestesc acum acel eveniment, n-o fac dintr-un apetit pentru senzational, ci pentru a va face sa intelegeti masura in care el a fost cauza unei evolutii majore. Era in 1958, cu doi ani inainte ca doica mea sa paraseasca aceasta lume. Plecasem pentru a ma odihni cateva zile la Eze, un mic sat din Midi, despre numele caruia am aflat ca inseamna Viata, Zoe. Existau acolo multe galerii unde se expunea pictura, iar eu le vizitam cu mare placere, deoarece iubesc mult pictura. Intr-o zi, am trecut prin fata uneia dintre galerii, manata de dorinta de a intra in mica biserica a satului....

R.: Acolo ati descoperit ceva, sau, mai precis, pe Cineva...

A. D. S.: Deloc! In drum spre biserica, am auzit o voce interioara care-mi spunea ca, refuzand a intra in acea galerie, am trecut pe langa viata mea. Intorcandu-ma la galerie, am gasit acolo doua femei vorbind intre ele. Cum conversatia nu se incheia, n-am vrut sa ma bag in vorba, preferand sa plec, dupa ce am aruncat o privire asupra tablourilor. Chiar in acel moment, una dintre doamne, ce parea curatoarea expozitiei, mi s-a adresat de departe: „Doamna! Inca n-ati vazut tot! Sigur nu ati vazut esentialul!”. M-am intors din drum pentru a doua oara si am intrat in dialog cu acea doamna, care m-a siderat spunandu-mi: „Il cunoasteti pe Fred Berance. Mi s-a spus ca-l cunoasteti pe Fred Berance”. Eram, intr-adevar, buna prietena cu Fred Berance, un scriitor uitat astazi, care scrisese mult despre Quattrocento. Apoi, ea a adaugat: „Trebuie sa va duceti pe B-dul Auguste Blanqui nr. 96. Sunteti asteptata!”.

R.: Aceasta este adresa sediului Bisericii Ortodoxe din Franta. E posibil ca acea femeie sa fi fost ortodoxa?
A. D. S.: Nici vorba... Tocmai aici e paradoxul. Ea nu vorbea mânată de dorinta de a face prozelitism, nici din pura intuitie psihologica, deoarece nu cunostea nimic despre mine. Mult mai tarziu, mi-a marturisit ca avea darul „clarauditiei” si ca, uneori, auzea din interior lucruri de genul acesta. O femeie admirabila, de altfel, care a plecat in India pentru a ingriji leprosi.

R.: Niciodata vacanta nu vi s-a parut atat de lunga!
A. D. S.: Niciodata! Intoarsa la Paris, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma duc la sus-amintita adresa. La vremea respectiva, cel putin, biserica ortodoxa de acolo nu avea nimic seducator. Neagra si aproape pustie la ora aceea, nu parea a fi locul potrivit pentru experiente fondatoare. [...] Dar s-a intamplat ceva in mine si situatia s-a schimbat radical dupa cateva ore de liniste. In cele din urma, un preot a venit sa ma intrebe: „Cautati ceva, doamna?”. Inca ma pot auzi raspunzandu-i: „Eu? Nu, nu mai caut nimic...”

R.: Iata ceea ce s-ar putea numi o conversatie exemplara.....
A. D. S.: Nu tocmai. Mai intai, pentru ca, asa cum v-am spus, credinta nu m-a parasit niciodata. Sa nu uitam ca Ortodoxia si Catolicismul au acelasi izvor. Apoi, in ciuda raspunsului meu, era clar ca nu simteam ca as fi „ajuns” cu adevarat la destinatie. Ba chiar, dimpotriva, am inceput imediat sa „caut”. Dar e adevarat ca totul s-a schimbat, s-a limpezit pentru mine in acea biserica, unde l-am intalnit pe parintele Kovalevski, „micul parinte”, cum i se spunea, cel care avea sa devina mai tarziu episcopul Jean de Saint-Denis.

R.: Nu v-ati temut ca, urmandu-i pe acesti preoti de origine rusa, exilati dupa Revolutia bolsevica, va veti rupe de radacinile d-voastra occidentale si ca, de dragul acestui exotism, veti fi, oarecum, rusificata?
A. D. S.: In Ortodoxie, credinciosul se hraneste din Traditia Sfintilor Parinti, acesti maestri duhovnicesti pe care se intemeiaza Biserica, atat in Occident, cat si in Rasarit. Apoi, nu exista o autoritate exterioara si centralizata care sa decida de una singura ce este si ce nu este adevarat. Diferenta dintre laici, preoti si episcopi corespunde doar unei scari a functiunilor pe care acestia le indeplinesc in sanul Bisericii, fara a fi o ierarhie in sine. Ne putem alege un maestru spiritual, dar nici o siluire a propriei naturi, nici un moralism nu-ti vor fi impuse din exterior. Este responsabilitatea fiecaruia ca, hranit cu Cuvantul Divin, sa sporeasca pentru a descoperi deplina asemanare cu Dumnezeu. [...]

R.: Dar, totusi, oamenii pe care-i frecventati erau rusi, aveau propria lor liturghie, propriile rituri, limba lor, nostalgia dupa patria-mama...
A. D. S.: Asa este, si cred ca multi dintre cei care s-au simtit atrasi de Ortodoxie au cazut prada, intr-o masura mai mare sau mai mica, acestui pericol de „rusificare” despre care vorbiti. Episcopul Jean constientiza riscul. Pentru a-l evita, el a asumat dificila sarcina de a reconstitui si de a readuce la viata vechea Liturghie a Galilor, pe care popoarele noastre au practicat-o pana in vremea lui Carol cel Mare. Animat de un spirit cvasi-totalitar, acesta din urma a rupt popoarele din Occident de propriile radacini, impunand peste tot liturghia romana. O liturghie mult mai saraca, unde nu se regaseste nici invocarea Duhului Sfant, nici magia simbolurilor, o liturghie din care a disparut treptat tot ceea ce mai amintea de „pneumatologie”. [...]

R.: Dar cine era, de fapt, acest preot rus capabil sa inteleaga ca dimensiunea cultica a Ortodoxiei e dintotdeauna adaptata fiecarei natiuni si ca, prin urmare, oamenii de aici aveau nevoie sa-si regaseasca propriile radacini?
A. D. S.: O flacara! Acest om era o flacara! El „dansa” literalmente liturghia. In prezenta lui, nu ramaneai niciodata la nivelul sentimentalismului, nivel la care multi credinciosi prefera sa reduca intreaga religie. Se intra direct in ontologie, adica in taina firii umane capabile sa se cunune cu divinul care o locuieste. El a fost maestrul meu spiritual. Intre noi s-a petrecut nu atat un transfer psihologic, cat ceea ce as numi un transfer spiritual. De altfel, daca efortul sau de „intoarcere la izvoare” nu ar fi avut prioritate fata de propria persoana, biserica pe care a intemeiat-o ar fi disparut o data cu el, in 1970. Alaturi de „micul parinte” am inceput sa pretuiesc cum se cuvine cantecul. Inima este vibratia esentiala a omului. Aici, el poate presimti ca e chemat sa vorbeasca limba dumnezeirii, sa devina el insusi Cuvant. Apoi, am patruns in lumea icoanelor, ceea ce a fost o mare bucurie pentru mine, care iubeam atat de mult pictura. Numai ca icoana nu tine de estetica picturala: aici, nu omul isi proiecteaza imaginea, ci lumea divina vine spre noi prin imagine si pornind de la imagine. In sfarsit, printre oamenii din jurul episcopului Jean l-am intalnit pe cel care avea sa-mi devina sot.

R.: Si tot impreuna cu sotul d-voastra ati studiat sub indrumarea acelui straniu kabbalist pe nume Emmanuel Levygne?
A. D. S.: Da, sotul meu a gasit „din intamplare”, ratacita intr-un sertar, o carte a acestui om, despre care nu stiam nimic. Or, de multa vreme nutream convingerea ca iudaismul si limba ebraica trebuie sa fie foarte importante pentru intelegerea crestinismului. Istoria Sfanta, asa cum o invatasem, dovedea lipsa oricarei cunoasteri serioase, ba, mai mult, a oricarui contact cu lumea iudaica. In calitate de crestina, simteam ca eram privata de niste surse esentiale. Deci, ne-am dus sa-l vizitam pe acest kabbalist in modestul sau apartament din periferia de sud. [...] De atunci incolo, noi si alte cateva persoane am studiat sub indrumarea sa intr-un bistrou mizer din cartierul Republique. Si, in fiecare saptamana, aveam impresia ca el si „micul parinte” isi dadeau unul altuia cuvantul: practic, vorbeau aceeasi limba, fiecare din perspectiva propriei cai. De atunci, in ochii mei, ebraica si teologia sunt inseparabile (n’ont plus fait qu’un pour moi). Am senzatia de a fi fost hranita la doua mamele ale aceleiasi mame: iudeo-crestinismul.

R.: Dar cartile d-voastra nu se intemeiaza doar pe aceste doua elemente, ci mai degraba pe triada: antropologie, ebraica, teologie. Cum ati inceput sa va interesati de stiintele socio-umane?
A. D. S.: Am continuat sa lucrez in spitale pana la mijlocul anilor ‘60, dar, incet-incet, am putut sa numesc ceea ce inainte nu stiam sa numesc. Din acel moment, am realizat radicala mea incompatibilitate cu aceasta lume spitaliceasca, unde bolnavul este transformat intr-un obiect. [...] Am fost foarte sensibila la semnalul de alarma al lui C. G. Jung, care spunea: „Occidentul si-a pierdut miturile, Occidentul este pe cale sa moara”. Insa pentru mine miturile erau vii – singura noastra problema era ca nu le mai puteam descifra. Trebuia, deci, sa reinvat a citi miturile, mai intai in folos propriu, pentru ca, mai apoi, sa le pot transmite. Acest efort de proportii a inceput in ziua cand am avut intuitia analogiei profunde, ce denota o corespondenta de ordin ontologic, confirmata de toate miturile Traditiei noastre, intre structura corpului uman si Arborele Vietii din kabbala.

R.: Pentru a intelege aceasta intuitie, poate ca trebuie sa redefinim sensul cuvantului „corp”. Vom ramane insensibili in fata demersului d-voastra, cata vreme vom continua sa percepem corpul ca pe un obiect, ale carui organe nu sunt decat materie, un corp fara semnificatie in el insusi, redus la functia sa imediata, in loc de a-l vedea ca simbolizand o functie esentiala omului, pe care il cheama sa-si regaseasca propria verticalitate ontologica. Dar nu tocmai iudeo-crestinismul ne-a incatusat in aceasta dihotomie corp-suflet care il devalorizeaza pe om?
A. D. S.: N-as spune ca e vina crestinismului – sa recitim Evangheliile si anumiti Parinti ai Desertului pentru a ne convinge –, cat vina unor crestini. Mostenim, de la Sf. Augustin incoace, un anume maniheism, fiind supusi unor accese de dualism ce au fost rationalizate si sistematizate o data cu scolastica. Si totusi, la origine, in iudaism, corpul nu era acelasi lucru cu carnea. El este BASAR, juvaer al omului, unde e continuta intreaga sa forta „erotica”, ce-l ajuta sa creasca intru asemanare cu Dumnezeu, asa precum urcusul sevei in arbore il face sa se inalte. Corpul este realitatea care ne aminteste vocatia noastra primordiala de a deveni Oameni – ceea ce nu suntem inca – pentru ca, reconectati la Suflul divin, dar si printr-un efort continuu, sa devenim Dumnezeu. Termenul BASAR nu desemneaza carnea corpului depravat, redus la simpla orizontalitate. In clipa cand am inceput sa intuiesc punctele nodale din textele sacre si din mituri, fiecare organ mi s-a dezvaluit a fi purtatorul unui Sens.

R.: D-voastra afirmati ca, prin sintaxa, etimologia si chiar prin forma literelor, limba ebraica ne vorbeste tocmai despre structura omului si despre corpul sau...
A. D. S.: Ea contine tot ceea ce stiintele socio-umane ne-ar putea invata! Uneori, imi spun ca oamenii cauta cu o biata lanterna de buzunar ceea ce – prin limba ebraica – sta in lumina unui far orbitor.

R.: Ce ne puteti spune despre celelalte traditii?
A. D. S.: Desigur, orientalii au studiat cu multa finete circulatia energiilor in om. Fata de cunostintele lor in domeniu, suntem niste ignoranti. Dar exista corespondente intre anumite realitati incifrate in profuzimile uitate ale traditiei noastre si traditia lor. Am fost foarte surprinsa, cand, intr-o zi, Dr. Kespi, Presedintele Asociatiei Franceze de Acupunctura, mi-a telefonat pentru a-mi spune ca am scris o carte despre... acupunctura. Fara a avea habar despre meridiane, am evidentiat relatiile foarte precise dintre, de pilda, picior, rinichi si urechi, pe care chinezii le cunosteau de foarte mult timp. Acum mi se spune acelasi lucru despre traditia amerindienilor... Desigur, exista adevaruri fundamentale, pe care oamenii le-au transmis de la o generatie la alta, dar pe care noi le-am uitat cei dintai. Eu nu traiesc decat pentru a redescoperi si impartasi aceste date ale Traditiei universale.

R.: Multi medici, kinetoterapeuti, acupunctori folosesc azi in activitatea lor profesionala aceste date pe care le-ati readus la lumina. Sa raspundeti astfel, peste timp, bolnavilor care asteptau, zadarnic, raspunsul d-voastra?
A. D. S.: Suferinta lor fizica si psihica m-a nedumerit atat de mult, incat eram sigura ca, intr-o buna zi, le voi putea raspunde. Mai exact, le sugerez sa inceapa o introspectie care, numai ea, ne da posibilitatea sa actionam cu adevarat responsabil. Sa nu se duca la medic ca la un magician. Toate acestea erau in mine si trebuia sa le aduc pe lume. N-am fost decat un receptacol, iar acum rolul meu este de a transmite.

Traducere de
Marian STAN

(material preluat de aici)

*

Cartea lui Annick Simbolismul corpului uman - Ed. Amarcord o puteţi descărca de aici

hai să facem ORIGAMI!

www.origami-club.com/en, site-ul meu preferat cu diagrame şi clipuri video unde îţi arată pas cu pas cum să faci origami-uri cu diverse grade de dificultate

www.tammyyee.com/keiki.html, lumea copiilor_ cu scheme origami şi alte lucruri drăguţe

http://www.disputada.com/, origami folding

www.origami.as/home.html, Joseph Wu origami_uimitor!


(le găsiţi şi pe bara din dreapta a blogului meu, la rubrica ORIGAMI)

dor de Mae

ce mă sperie
poezie
de demult

de stănescu elena-cătălina [mae]
2005-03-29

ce mă sperie
nu e nici venitul
nici plecatul
ci preadepartele
ci preaaproapele
ce mă doare
e iarba-ntre oameni
strivită de timp
şi întâmplări

(poezie luată de aici)

fotograful

Leonard Freed

Martine Franck

foto Martine Franck

citiţi aici povestea acestei fotografii!

Mary Poppins însorita!

a început şcoala!

am făcut multe drumuri azi! pe ploaie vânt ploaie, ca Mary Poppins! acum am un mic răgaz, aşteptându-l pe Cosmin_de_clasa_a V-a! are o dirigintă super drăguţă, profesoară de mate. poate va prinde drag de această materie! la română îi va fi bine, presimt! Doamne ajută!

Mihnea va face orele în amfiteatru, a început consolidarea şcolii. e amfiteatrul acela unde lumina e nespus de frumoasă... /o mai ştii pe Îngera cu aripi de copil?/

La mulţi ani,

prietenă dragă!

azi e ziua de naştere a lui Miru!

îmi place cum mă îmbrăţişezi, Miru! atât de primitor, de cald, ca un cuib care îşi primeşte păsările - şi pe cele obosite, şi pe cele vesele, la fel, cu acelaşi drag!

La mulţi ani, prietenă dragă! La mulţi ani! La mulţi ani!

pe aripi de proverbe

"Începutul reprezintă jumătate din orice acţiune."

(Proverb grecesc)

"Pentru a clădi înalt, trebuie să sapi adânc."

(Proverb mongolez)

"Fiecare pierdere e un avertisment."

(Proverb turcesc)

"Omul încântător răspândeşte florile înafară şi păstrează ghimpii pentru el."

(Proverb turcesc)

"Când avem nevoie de câine, îi spunem ¤domnule Câine¤!"

(Proverb arab)

"Cei care dăruiesc au totul; cei ce se abţin nu au nimic."

(Proverb hindus)

recomand bloguri

am descoperit azi un blog care mi-a mers la suflet! vi-l recomand cu drag:
www.andreeadragomir.blogspot.com

pornind de la el, am ajuns în lumea aproape incredibilă a altui blog, şi anume www.eyesofwonder.typepad.com

minunate!

terapia cu apă

iată ce am găsit printre fişiere mai vechi! Terapia cu apă, explicată pas cu pas de Mario! (îi mulţumesc pentru acest material lui Bogdan!)
~
Este o tehnică străveche, păstrată secretă timp de secole de maeştrii chinezi de Wu-Shu Kung Fu. Este şi astăzi folosită în Hong-Kong şi în arealul indochinez, verificată de unul din cele mai importante institute de studiu de recuperare a tehnicilor tradiţionale, cel din Kyoto.

Practica aceasta a demonstrat, în afara valenţelor pentru care este atât de respectată de maeştrii artelor marţiale, o serie de efecte energetice şi fiziologice excepţionale, de la cele profilactice şi terapeutice până la cele geriatrice.
Un capitol extrem de important este cel legat de efectele sale în cele mai diferite forme de cancer, inclusiv limfatic, precum şi în combaterea efectelor secundare ale medicamentelor şi radioterapiei.

Tehnica în sine:
În esenţa, constă în a bea într-o perioadă de aprox. 25 de minute din momentul în care îţi dai seama că te-ai trezit (foarte important acest detaliu: 25 de minute din momentul trezirii!), a unei cantităţi de apă, de la un minim de 750-800 grame, la 1 litru şi jumătate. Cantităţile care depăşesc această valoare se individualizează şi se calculează în funcţie de greutatea corporală a practicianului, necesitând colaborarea cu specialistul în domeniu. Apa este plată, preferabil de la robinet, fiartă de cu seara şi lăsată să se răcească la temperatura camerei. Nu se admit!: apa minerală gazoasă, apa distilată, ceaiul negru sau verde, infuziile şi decocturile de plante. Apă simplă şi atât. Cantitatea amintită se bea fracţionat, cu pauze de câteva minute, egale sau nu, în cantităţi egale sau nu. Poţi bea după un minut sau trei, poţi bea un pahar urmat de un păhărel, iar apoi de o cană mai mare... şi tot aşa, până la consumarea întregii cantităţi.

NB: Atenţie!, aici este singura nu atât contraindicaţie, cât grijă: la cei cu hipertensiune, afecţiuni cardiace şi arteroscleroza, supravegherea medicală este indispensabilă, inclusiv observarea tensiunii arteriale.

În aceste 25 de minute, în paralel, nu se consumă absolut nimic altceva, cafea, sucuri fie ele şi naturale, proaspăt stoarse (la micul dejun de după, nici o problemă, tot aşa cum în cursul zilei puteţi bea apă câtă vreţi, supă etc.). Dar nu acum! Şi nu se fumează!! Ne reluăm apoi ritmul obişnuit al zilei (chiar că merită să te scoli cu 20-25 de minute mai devreme!).

Atenţie la micţiune - să nu vă prindă pe drum! În primele 2-3 zile se urinează într-o veselie şi dezordonat. Apoi fluxul se regularizează la 2 mari micţiuni, eventual o a treia mai mică. Lege - orice, numai să nu vă ţineţi ! Să nu vă abţineţi - când simţiţi nevoia, satifaceţi-o imediat!Aranjaţi-vă programul şi drumurile în aşa fel încât să fiţi lângă toaletă. Reţinerea este total contraindicată din multe motive!

Durata - în aria ei de baştina, vechii luptători o practicau, nu stiu dacă şi cu plăcere, dar cu respect şi fără să crâcnească, TOATĂ VIAŢA! Aici, la noi, un minim-minimorum de 3 săptămâni ZI DE ZI, fără întreruperi (totuşi o eventuală zi pierdută nu e un motiv dat lenei noastre să ne oprim din practică!!), e un inceput bun. Mai ales că primul efect care apare încă din primele 4-5 zile este dispariţia constipaţiei! Şi asta la aprox. 97 % (!) dintre cei care sufereau de constipaţii, care au băut corect apa matinală. 2-3 luni, de 2-3 ori pe an, e deja ceva. Iar practica, îndeplinită cu speranţa unei vindecări, nu se opreşte MAI ALES când speranţa s-a realizat. Continuă! Este exact ce ai nevoie pentru ca boala să se convingă, împreună cu organismul, că nu mai e nevoie de ea ca să te tragă de mânecă. Beţi sănătoşi!

Mario Sorin Vasilescu