29 aug. 2010

Căile Domnului

"A fost un oarecare călugăr sihastru, plin de toate bunătăţile, care se ruga lui Dumnezeu, zicând aşa: "Doamne, dă-mi mie să ştiu ce sunt judecăţile Tale, cele de multe feluri". Şi a făcut post mare pentru această pricină. Dar nu i-a arătat lui Dumnezeu, de vreme ce este cu neputinţă omului a le cunoaşte pe acelea. El însă se nevoia mai departe, rugând pe Dumnezeu pentru aceasta. Deci Dumnezeu, vrând să-l încredinţeze pe el şi să nu se ostenească fără de minte, i-a dat lui un gând ca acesta: să meargă să cerceteze pe un bătrân vechi de zile, ce stătea departe de dânsul, ca să-l întrebe pe el. Deci, luându-şi hrană, s-a dus la stareţul. Şi i-a trimis lui Dumnezeu un înger în chip de călugăr şi, întâmpinând pe sihastru, i-a zis: "Unde mergi, robul lui Hristos?" Iar el i-a zis: "La cutare sihastru". "Şi eu, dar, voi merge cu tine la dânsul." Deci bucurându-se sihastrul de tovărăşie, au mers împreună. Şi în ziua dintâi, mergând, au găzduit la un oarecare om, iubitor de Dumnezeu, şi acela primindu-i pe ei i-a cinstit cu multă omenie şi au mâncat dintr-un blid de argint. Iar după ce au mâncat, îngerul luând blidul l-a aruncat în mare. Şi s-a întristat foarte, de aceasta, sihastrul. Iar de acolo mergând, a doua zi, au gâzduit la un om primitor de străini, care şi picioarele lor le-a spălat şi bine i-a cinstit pe ei. Şi omul acela a adus la dânşii pe singurul său fiu, ca să-l blagoslovească pe el, ceea ce au şi făcut. Dar peste noapte, mergând, îngerul i-a sugrumat copilul. Şi simţind sihastrul, nu i-a zis nimic, pricepând că mai pe urmă avea să înţeleagă. Iar a treia zi mergând, n-au aflat pe nimeni care să-i primească, însă au găsit o casă pustie, veche, şi şezând la umbra pereţilor, au început a mânca posmagi, de care ducea sihastrul. Şi, după ce au şezut ei, îngerul sculându-se s-a încins şi a început să dărâme casa şi iarăşi a o zidi pe ea. Atunci sihastrul a început a-l ocărî pe el cu mânie şi, mustrându-l, îi zicea aşa: "Oare înger eşti sau drac? Că nu faci lucrarea lui Dumnezeu". Şi i-a zis lui îngerul: "Dar ce am făcut?" Şi i-a răspuns bătrânul: "Ieri şi alaltăieri, acolo unde ne-au primit acei oameni de Dumnezeu iubitori, unuia blidul i l-ai aruncat în mare, şi altuia i-ai omorât copilul, iar aici, unde n-am aflat nimic şi nici oameni nu sunt, oare cui zideşti casa aceasta?"
Atunci i-a spus lui îngerul: "Să nu te minunezi, bătrânule, de aceasta, nici să nu te sminteşti de mine, ci ascultă ca să-ţi spun:
Omul care ne-a primit pe noi întâi era plăcut lui Dumnezeu întru toate, dar blidul pe care l-am aruncat îi venise lui dintr-o nedreptate. Deci, ca să nu-şi piardă plata sa din pricina blidului aceluia, l-am aruncat în mare, iar tu nu te mira de aceasta.
Asemenea, al doilea om plăcut este şi el lui Dumnezeu, dar dar de i-ar fi trăit acel copil mic, apoi de mare răutate avea să fie pricinuitor şi vas al vrăjmaşului. Pentru aceea l-am sugrumat şi i-am scos sufletul, pentru bunătatea tatălui său, ca şi acela să se mântuiască. Deci nici de aceasta să nu te sminteşti, părinte".
Iar bătrânul i-a zis: "Dar aici, în loc pustiu, ce faci, stricând casa aceasta şi iarăşi zidind-o pe ea?" Şi i-a răspuns îngerul: "Omul din casa aceasta şi-a pierdut averea şi, sărăcind, a plecat. Dar moşul lui, zidind palatul acesta, a pus aur în perete. Deci pentru aceea i-am surpat casa, ca nu cumva să piardă cineva pe Dumnezeu căutând aurul acela şi sufletul acela să se osândească, zidul nou arătând că pereţii vechi nu mai sunt". Şi acestea spunându-i-le cu de-amănuntul, îngerul i-a zis lui: "Mergi, bătrânule, la chilia ta înapoi şi nu te mai osteni fără de minte. Că grăieşte Duhul Sfânt: Judecăţile Domnului sunt adânci şi mult necercate şi neştiute de oameni. Deci nu căuta să le pătrunzi pe ele, că nu-ţi este ţie de folos". Şi acestea zicând către bătrân, îngerul, într-acel ceas, s-a făcut nevăzut. Iar sihastrul, temându-se foarte, a înţeles să nu mai întrebe de judecăţile lui Dumnezeu, spunând tuturor cele întâmplate. Şi aşa şi-a mântuit sufletul său în Domnul Dumnezeul nostru Iiisus Hristos."

Luna noiembrie în 21 de zile - PROLOAGELE, Vieţile sfinţilor şi cuvinte de învăţătură - Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1991

Lourdes - 2009

15 aug. 2010


Vreau să fac din viaţa mea o grădină! Am nevoie de Grădinar!


- Mami, şi când te gândeşti că unii oameni cred că viaţa e un gunoi! Oricum..., gunoiul se reciclează,... şi viaţa se reciclează, deci poate deveni ceva special!

*
- Ştii care e cea mai urâtă fază? Când îl uiţi pe Dumnezeu. Şi când eşti bucuros, fericit, tot El te-a ajutat!

(Mihnea, azi, la întoarcerea de la biserică. Adormirea Maicii Domnului în suflete...)

14 aug. 2010

Dificultatea de a trăi/ Povestiri psihanalitice despre copii - de Francoise Dolto


"Omenirea s-a lansat în cursa de evitare a morţii corporale a indivizilor. Ce fiinţă umană nu ar subscrie la ea? Însă a venit clipa când omul civilizat este ameninţat de o altă moarte: cea a sensului vieţii şi morţii sale, a sensului dorinţei sale care este comuniune creatoare, izvor de de bucurie vie. Fără bucurie, fără această izbucnire hrănită de dialogul inimilor şi al limbajului subtil al comunicării, comuniunea creatoare nu este decât funcţionare mortală a unei relaţii corp la corp, devenită lucru împotriva altui lucru. Încarnarea umană, atât în momentul fecundării, cât şi în supravieţuirea ei zilnică, are mai multă nevoie să fie înconjurată de manifestări emoţionale decât de confort material sau de plăcere fizică, mai multă nevoie de certitudine în iubire decât de raţii echilibrate, mai multă nevoie de experienţa riscurilor şi suferinţelor, ca şi de asumarea angoasei de a le trăi şi de a trece astfel prin proba formării, decât de a fi ferit de toate acestea mulţumită unei siguranţe depersonalizate, garantă a menţinerii unor bune condiţii pentru supravieţuirea metabolismului organic."

Francoise Dolto - "Dificultatea de a trăi/ Povestiri psihanalitice despre copii" - Editura Trei, 2009 - pag. 133

Virginia Pinon Ilustracion



11 aug. 2010

cu mâinile deschise

am citit rândurile de mai jos pe site-ul dragei mele prietene Viorica Juncan, ww.ceruldinnoi.ro, căreia îi mulţumesc din suflet pentru permisiunea de a le posta pe blogul meu.

am citit rândurile de mai jos şi am plâns! o bucurie tainică mi-a cuprins inima!

am citit rândurile de mai jos în suflet cu o prietenă dragă, căreia i le dedic!

cu drag,

"Maestrul etern este VIAŢA pe calea manifestării ei în lume, sub o formă umană. Istoric întrupat, el nu apare decât dacă este chemat şi recunoscut, atunci când un altul are nevoie de ajutorul lui pentru a purta mărturia acestei VIEŢI.

Când un om, mulţumit până atunci cu soarta lui, îşi dă seama că este prizonier al relativului, momentul turnantei (cotiturii) a venit. Vocea, imposibil de ignorat, a supranaturalului prezent în Fiinţa lui esenţială, se face auzită. Ea îl cheamă să se transforme şi, răspunzând acestui apel, el se trezeşte la starea de elev. Totuşi, el nu va deveni acest elev, acest discipol, decât odată decis să „servească” şi să caute maestrul care îl va îndruma.

Pentru a putea vorbi despre o veritabilă trezire la starea de elev, trebuie ca acesta să fie atras de Cel cu Totul Altul cu o forţă care să repună în discuţie toată orientarea lui anterioară. O certitudine este necesară aici, sau cel puţin o preştiinţă destul de vie pentru a-şi angaja viaţa într-un sens, nu profan, ci transcendent, prin toată existenţa şi activitatea lui laică. Trezirea elevului interior coincide cu cea a maestrului interior, ca şi cu un apel insistent după maestrul din afară. Astfel se naşte constelaţia elementelor care duc la întâlnirea maestrului.

Elev şi maestru sunt Una: ei sunt cele două feţe ale VIEŢII care tinde să se manifeste, atât în conştiinţa elevului cât şi într-o întâlnire dintre două persoane. Noi toţi suntem , de fapt, discipolii – adormiţi poate – ai maestrului etern; noi suntem destinaţi, potenţial, să urmăm pe cel care ne cheamă la calea uniunii cu FIINŢA.

Omul nu-şi poate împlini destinul decât dacă ascultă vocea maestrului interior. El este deci, prin natură, un elev virtual, elevul interior faţă cu maestrul interior. La fel ca maestrul, elevul este întotdeauna „acolo”, deja în el. Arhetipul elevului este legat de cel al maestrului, ca arhetip al subiectului gata să-l urmeze, necondiţionat, pe calea uniunii cu FIINŢA.

Trezirea elevului nu are întotdeauna drept cauză un eveniment important; incidentul cel mai nesemnificativ poate aduce o turnantă interioară. Căci suferinţa Fiinţei esenţiale refulate pregăteşte de mult această trezire. Ea se exprimă în multe feluri. Scara lor merge de la indispoziţia fizică până la tendinţa la suicid, trecând prin nevroză şi depresie. Cu cât suferinţa, născută din Fiinţa esenţială, este mai puternică, cu atât există mai multe şanse pentru ca o cauză minimă să fie suficientă pentru a provoca un reviriment. O coardă a vibrat, cea a Fiinţei esenţiale, şi deodată necunoscutul se dezvăluie. Orice lucru capătă un caracter iniţiatic – deschide poarta misterului – şi „Cel cu Totul Altul” penetrează profunzimea conştiinţei. Omul a fost atins de marele Necunoscut. Primele clipe îl plonjează în confuzie. Fericit şi bulversat totodată, el gustă, timp de o fracţiune de secundă poate, o extraordinară libertate. El poate astfel să fie sesizat ce Cel cu Totul Altul de care se simte aparţinând. El întrevede o altã dimensiune, o plenitudine şi o profunzime necunoscute şi, în ele, promisiunea unei vieţi până atunci inaccesibile. Când toate acestea sunt resimţite ca un angajament şi nu pur şi simplu ca o impresie agreabilă, gata să se risipească în fum, este trezirea elevului. Dar o iluminare nu face încă un iluminat.

Pentru ca irupţia Fiinţei în conştiinţa obişnuită, trăită la prima experienţă iniţiatică, să aibă caracterul unei treziri, trebuie să se înţeleagă obligaţia pe care ea o implică. Şi aceasta reprezintă un efort a cărui natură şi direcţie diferă total de toate lucrările şi de toate sacrificiile cerute până atunci de la subiect.

Prin raport cu tot posibilul pe care experienţa iniţiatică îl face să se ridice la orizont, existenţa anterioară îi pare a fi fost trăită de un surd şi un orb. Ea pare fadă, lipsită de sens, solitară. Brusc ceva nou devine accesibil. În mod natural realizarea sa cere o metamorfoză interioară şi nu, ca înainte, o realizare tangibilă în lume. Pentru cel trezit la Cale, aceasta reprezintă o fericire dublată de o angajare deosebite. O nouă lege îi este impusă, nu din exterior, ci din interior. Mai mult încă, el este el însuşi această lege. Este aceasta în Fiinţa lui esenţială care aparţine FIINŢEI. A respecta această lege depinde de el însuşi şi nu de circumstanţele exterioare.

Este clipa trezirii la starea de elev. Omul aude vocea care îl cheamă să iasă din vechea lui realitate pentru a intra în noua realitate şi el este gata să i se supună: Calea pe care ea îl invită să o urmeze îi apare pur şi simplu evidentă şi simte că îi este destinată. Fără să o cunoască el trebuie s-o urmeze, ca şi cum aceste cuvinte ale vechii înţelepciuni indiene i s-ar aplica lui: „Fără a cunoaşte Calea, eu sunt Calea, cu mâinile deschise, cu mâinile deschise.”

„Dar cine se poate numi discipol? Numai acela pe care o nostalgie profundă l-a sesizat, pe care deznădejdea sa l-a adus la limita rezistenţei lui şi care se simte ameninţat de distrugere dacă nu ajunge să forţeze o ieşire.

Numai omul torturat de o nelinişte a inimii pe care nimic nu o face să cedeze atât timp cât ea nu şi-a găsit liniştea.

Numai cel care, odată angajat pe cale, ştie că nu poate da înapoi şi este gata să se lase îndrumat şi să se supună.

Numai cel pe care o mare încredere îl face capabil să se lase dus acolo unde nu mai înţelege şi care este gata să îndure toate încercările.

Omul dur cu sine însuşi, care acceptă să se abandoneze pentru a se supune Fiinţei care vrea să iasă la lumină în el.

Numai cel pe care Absolutul a pus stăpânire poate suporta toate dificultăţile întâlnite pe calea aspră pe care îl conduce maestrul.

Pe pragul sălii de exerciţii se poate citi, cu litere groase: „Totul sau nimic”. Discipolul abandonează totul în spatele lui; dar o certitudine îl va însoţi de acum: nu arbitrariul îl va întâlni, ci înţelepciunea intuitivă a maestrului. Direct acordat Fiinţei lui, maestrul va utiliza toate mijloacele pentru a-l aduce pe elev la viaţă. Moartea pe care i-o impune are drept scop VIAŢA de dincolo de viaţă şi moarte; nu distrugerea, ci FIINŢA strălucind prin ea. Iată sensul CĂII pe care maestrul o arată elevului.

Odată cu elevul, se naşte şi maestrul. Fără a şi-l reprezenta cu precizie, elevul care s-a trezit presimte ce înseamnă „maestrul”. Căci, într-o nouă conştiinţă, şi maestrul s-a trezit în el. Această conştiinţă a Căii, inerentă propriei lui Fiinţe esenţiale, cere o schimbare care îl va face transparent manifestării FIINŢEI. Această conştiinţă fundamentală nu seamănă cu conştiinţa primitivă care este pur şi simplu frica de a fi pedepsit şi se face auzită când pedeapsa ameninţă. Conştiinţa absolută nu priveşte nici datoriile de îndeplinit faţă de lume, de o persoană, de o sarcină sau de o comunitate, nici încălcările legii potrivit căreia: „Existenţa comunităţii este datoria membrilor ei.” Instanţa care vorbeşte prin vocea maestrului interior nu cere decât fidelitatea absolută faţă de propriul lui centru. Deciziile lui pot fi contrare angajamentelor profane de aceea, pentru a se supune conştiinţei absolute, cel care a devenit într-adevăr elev este capabil de conduite calificate de lume ca infidelitate, cruzime, trădare.

Omniprezenţa Absolutului se manifestă în conştiinţa superioară a celui trezit. Vocea maestrului interior este irevocabilă şi se poate numi elev doar cel care este gata să i se supună. Această supunere implică o disciplină necondiţionată.

Există două forme de disciplină, una este heteronomă, cealaltă autonomă. Cu prima omul se supune unei autorităţi exterioare, resimţită ca o putere străină şi o atingere la libertatea sa. Disciplina autonomă este expresia unei fidelităţi faţă de decizia luată în favoarea propriei sale Fiinţe esenţiale, - sursa adevăratei libertăţi.

Disciplina autonomă schimbă libertatea eului (de a face sau a evita ceea ce vrea el) contra libertăţii de a face, prin eu, ceea ce vrea Fiinţa esenţială. Instanţa care comandă aici este omul însuşi în Fiinţa lui esenţială, maestrul interior. Privirea sprijinită pe maestrul exterior nu face decât să aviveze energia maestrului interior. Când acesta lipseşte, acţiunea unui maestru din afară nu mai are forţă transformatoare. De fapt, nu mai există maestru. De aceea un adevărat maestru se retrage pentru a-l lăsa pe elev lui însuşi. El provoacă şi pune la încercare maestrul interior, apoi se dă deoparte pentru a nu jena.

Maestru şi elev trăiesc în acelaşi spaţiu. Ei respiră acelaşi aer vital, impregnat de calitate numinoasă, acest suflu venit dintr-o altă lume însufleţeşte, reîmprospătează, cer şi protejează; el aduce calmul şi hrana, el este neliniştitor şi familiar totodată.

Maestru şi elev stau în aceeaşi lumină, cea care face orice lucru transparent Fiinţei esenţiale. Ei trăiesc la o temperatură comună care îi leagă unul de altul şi pe unul şi pe celălalt cu tot universul într-un contact călduros, neîntrerupt, de la Fiinţă esenţială la Fiinţă esenţială.

Maestru şi elev se află în aceeaşi forţă de VIAŢĂ, al cărei curent îi penetrează, îi poartă, îi tonifică, îi face să progreseze. Ei sunt în slujba aceluiaşi Domn, în slujba FIINŢEI divine care vrea să se manifeste.

(...)

Omul atins de FIINŢĂ trăieşte sub semnul unei exigenţe total diferite, în bucuria şi în claritatea unei alte lumini. El ştie că în el o cu totul altă realitate s-a ridicat, sau mai degrabă el s-a deschis unei alte realităţi, sau şi mai exact, el însuşi s-a dezvoltat într-o persoană total diferită de ceea ce credea că este. Dar pentru a deveni ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială, în şi pentru lume de asemenea, el are nevoie de un maestru."


(extras si tradus din cartea:
Karlfried Graf Durckheim, LE MAITRE INTERIEUR,
Le COURRIER DU LIVRE, PARIS,
editia a sasea la trad. in franceza (din germanã)

Traducerea Viorica Juncan

*fragment de pe site-ul Vioricăi, mai precis de aici*

mul-ţu-mesc!

10 aug. 2010

Sfânta Faustina şi Isus Milostivul

Sfânta Faustina
Isus Milostivul,
aşa cum i s-a arătat Sfintei Faustina
"Jezu, ufam Tobie!" - "Isuse, mă încred în Tine!"

"Sufletele care au o încredere fără limite sunt o foarte mare bucurie pentru Mine, spunea El, căci revărs în ele toată comoara harurilor Mele. Mă bucur dacă cer mult, căci dorinţa Mea este să dau mult şi să dau din belşug. Dimpotrivă, mă întristez dacă sufletele cer puţin, micşorându-şi inima."

*din cărticica "Viaţa şi misiunea Sfintei Faustina - Un dar de la Dumnezeu pentru timpurile noastre, apărută la Editura Galaxia Gutenberg, 2008 / librăria Pauline*

"Principala sarcină a surorii Faustina a fost de a transmite mai departe Bisericii şi lumii Mesajul Milostivirii, o recapitulare a adevărului biblic despre Iubirea milostivă a lui Dumnezeu faţă de orice creatură, precum şi o chemare adresată fiecăruia dintre noi de a ne încredinţa vieţile Lui şi de a-l iubi din toată inima pe aproapele nostru" - Sora M. Elzbieta Siepak O.L.M., autoarea cărţii

7 aug. 2010

De ce sunt preot. 15 dialoguri îndrăzneţe propuse de Claudia Stan

"...Îmi place de asemenea exemplul lui Ilie, care se află într-un moment de deznădejde în faţa Domnului (cf. 1 Cr 19, 9-15). Condus pe muntele cel înalt, pe muntele revelaţiei, este întrebat de vocea divină: "Ce faci aici, Ilie?". Dumnezeu îi cere să iasă din acel întuneric al peşterii şi să stea în faţa lui aşa cum este, cu temerile, slăbiciunile, dificultăţile lui. Acolo, Dumnezeu i se descoperă sub o formă nouă, necunoscută lui, după care urmează a doua întrebare, la fel ca prima: "Ce faci aici, Ilie?", la care Ilie îi oferă acelaşi răspuns. Pare că nimic nu s-a schimbat, totuşi urmează trimiterea în misiune. Ce s-a schimbat, de fapt, în sufletul lui Ilie? S-a schimbat atitudinea cu care el priveşte propriile probleme în lumina descoperirii lui Dumnezeu sub o nouă formă: nu mai este o atitudine conflictuală, ci este o atitudine care îi permite să convieţuiască cu aceste probleme şi chiar să le depăşească, să meargă mai departe în misiunea lui."
PS Florentin Crihălmeanu, episcop, Eparhia Greco-Catolică de Cluj - Gherla

*fragment din cartea "De ce sunt preot. 15 dialoguri îndrăzneţe propuse de Claudia Stan", apărută în 2010 la Editura ARCB - o recomand cu căldură!*

Eleonora Arroyo