24 sept. 2008

Annick de Souzenelle

Annick de Souzenelle

Discipola directa a marelui teolog rus in exil Jean (Eugraph) Kovalevsky, fina cunoscatoare a limbii ebraice si a kabbalei, Annick de Souzenelle s-a convertit la Ortodoxie cu peste o jumatate de secol in urma. Trei dintre cartile sale au aparut si in romaneste, la Editura Amarcord din Timisoara: Simbolismul corpului uman (1996), Oedip interior (1999) si Egiptul interior sau cele zece plagi ale sufletului (2001). Vizitand Romania in aceasta toamna (2007, nota mea), a tinut doua conferinte la Bucuresti (Institutul Cultural Roman si Sala Dalles). Interviul tradus aici ne va ajuta s-o cunoastem mai bine.

Reporter: Doamna Annick de Souzenelle, pana unde trebuie sa urcam in timp pentru a gasi originile vocatiei d-voastra? Si inteleg prin origini nu doar momentul cand ati simtit Celui ce va calauzeste astazi pasii, dar si punctul de ruptura dincolo de care, fie ca ati dorit-o sau nu, drumul d-voastra in viata a trebuit sa se indeparteze de cararile batute. Adesea, acest punct de pornire se afla in copilarie....
Annick de Souzenelle: Daca trebuie, intr-adevar, sa urcam pana la originea cea mai indepartata, voi spune ca prima mea amintire precisa dateaza din leagan. Vad inca in fata ochilor alternanta puternica de umbra si lumina pe care am simtit-o atunci. In momentele cand soarele nu se ascundea dupa nori, el stralucea in toata splendoarea. Azi, interpretez aceasta amintire ca pe o permisiune de a uni Lumina si Tenebrele in mine insami. Aceasta este, de multi ani, esenta eforturilor mele. Dincolo de amintirea despre care am vorbit, trebuie spus ca absurditatea vietii m-a marcat de timpuriu. Poate ar fi mai bine sa reformulez: ma refer la existenta de-a dreptul absurda a „adultilor” din jurul meu, existenta ce-mi era destinata si mie. Tatal meu a fost grav ranit, atat fizic, cat si psihic, de experienta traita in transeele Primului Razboi Mondial. Fiind avocat la Rennes, el primea deseori in vizita prieteni care trecusera prin acelasi infern. Copila fiind, eram ingrozita sa vad cum, in timpul acelor mese festive, adultii nu izbuteau sa „traiasca” decat reconstituind atmosfera anilor de razboi. Cu tot respectul pentru sacrificiile facute de generatia lor, acum pot spune ca li se potrivea perfect cuvintele lui Jean Schlumberger: „Exista persoane care se aseamana cu frunzele moarte: trebuie sa bata vantul pentru ca ele sa aiba iluzia ca traiesc”. In sanul micii burghezii de provincie, viata lor era de o banalitate infricosatoare! Printre cei ce ma incojurau, doica era singura fiinta capabila a darui caldura umana. Desi „inculta” dupa standardele societatii, ea avea din plin acea „cultura a inimii” care lipsea celorlalti. Daca nu-mi atingeam mama aproape deloc – caci asa ceva „nu se cuvenea” – doica imi oferea dimensiunea tactila, proximitatea umana, caldura animala care a dat copilariei mele un echilibru indispensabil. Din pacate, la varsta de cinci ani – dupa ce familia mea s-a destramat – m-am pomenit la Paris, data in grija calugaritelor. Lipsita de repere geografice si afective, episodul a fost o veritabila coborare in Infern. Calugaritele ma considerau taciturna si eram deseori pedepsita. A fost o perioada teribila! Daca astazi indraznesc sa vorbesc despre „necesitatea coborarii in Infern”, o fac in cunostinta de cauza. Am vazut acesti monstri!

R.: Ce anume v-a ajutat sa reveniti la suprafata?
A. D. S.: Ceea ce m-a salvat a fost numai prezenta divina (le gout du divin) care mi s-a revelat inca de la inceput. Imi amintesc foarte clar ca mi-am zis – la varsta de 5 ani! –: „Nu putem conta decat pe Tatal din Ceruri”. De atunci incolo, intreaga mea viata s-a intemeiat pe aceasta certitudine. [...]

R.: In acea vreme, pentru d-voastra, „Tatal din Ceruri” era Cel al catehismului?
A. D. S.: Copilul percepe aceste lucruri foarte concret, dar tocmai asta e esential! Credinta a fost intoteauna pentru mine o realitate mai concreta decat masa care se afla intre noi. Si aceasta credinta nu m-a parasit niciodata. Oamenii sunt singurii vinovati pentru absurdul din lumea in care traim. Nu Dumnezeu ne face fericiti sau nefericiti. Oamenilor le place sa faca rau, se joaca cu Raul, iar milostivenia divina nu e implicata in aceasta tragedie umana. Adultii din jurul meu preferau sa joace cate un rol, in loc de a-si lua destinul in maini. Iata de ce erau singurii responsabili. E adevarat, credinta m-a insotit intotdeauna, dar mi-am dat repede seama ca Biserica Romana ne inocula un sistem ce nu raspundea deloc elanului mistic pe care-l traiam. Pe la 16-18 ani, m-am revoltat impotriva moralismului insuportabil al acelei epoci, care ne mentinea intr-o stare de dependenta, de parca ar fi trebuit sa ramanem mereu copii. Daca, de pilda, intrebam de ce sarpele a muscat-o pe Eva de calcai, de ce ingerul l-a ranit pe Iacob la nivelul soldului, de ce Hristos a spalat tocmai picioarele discipolilior pentru a purifica, simbolic, Omul, fie mi se dadeau raspunsuri inepte, fie ma considerau drept o mica orgolioasa. Dar dorinta mea era sa aflu! [...]

R.: Confruntata cu aceasta mentalitate ce oprima inteligenta, banuiesc ca studiile dumneavoastra in domeniul matematicii v-au ajutat sa raspundeti acestei dorinte aproape mistice de a cunoaste. Ati dorit, probabil, sa descoperiti Structura Interna a lumii, gratie careia atat de multe enigme isi gasesc dezlegarea...
A. D. S.: Sa fiu sincera, am abordat studiul matematicii pentru ca vroiam sa calc pe urmele mamei mele, care fusese una dintre putinele absolvente de bacalaureat din vremea ei. Dar problemele de geometrie si trigonometrie m-au pasionat de-ndata si trebuie spus ca asemenea exercitii de ordin rational au contribuit efectiv la structurarea mea interioara. Insa, la nivelul matematicilor superioare, apare foarte repede riscul de a te inchide intr-o lume abstracta si sterilizanta. Iata de ce, dupa cativa ani, brusc, am abandonat totul! A fost o veritabila rasturnare de situatii, ce mi-a permis sa trec de la foarte abstract la foarte concret: ma pregateam pentru a deveni infirmiera. Dupa ce evoluasem intr-o lume exclusiv mentala, aveam nevoie sa intru in contact nemijlocit cu oamenii, sa ating bolnavii, sa-i iubesc...

R.: Cum bine spuneti, inainte de a deveni psihoterapeutul care ii „trezeste” pe oameni, i-ati adormit, in calitate de anestezist.
A. D. S.: Sa zicem ca instinctul m-a calauzit catre aceasta imprejurare, in care, prin contactul permanent cu suferinta celorlalti, omul e mereu confruntat cu problema Sensului. Acesti 15 ani constituie o experinta pe cat de minunata, pe atat de dureroasa. Caci este dureros a nu sti sa raspunzi intrebarilor puse de bolnavi: „De ce am ulcer la stomac, doamna? De ce, de ce...?”. La randul meu, am jucat rolul celui care stie, desi n-aveam habar!

R.: O data rupta de Biserica Romano-Catolica, ati renuntat complet la religie?
A. D. S.: Da, complet. Credinta mea nu se putea exprima in cotidian. Pierdusem chiar practica rugaciunii. Pe acest plan, ma simteam inselata. Formele de expresie ale religiei nu ma mai interesau. Erau importante numai aspectele concrete ale vietii. La varsta aceea, zicem: „Vreau sa traiesc din plin! Cel putin, e ceva concret”. A trebuit sa resimt un soc teribil pentru a reinvata sa ma rog. Ei, bine, s-a intamplat in Maroc, unde am lucrat timp de 5 ani. Intr-o duminica dupa-amiaza, fiind de garda, ma aflam singura la capataiul unei tinere marocane. Dupa ce fusese supusa unei operatii relativ simple, a suferit o embolie subita, ce avea sa-i aduca moartea. Orice act medical imi era cu desavarsire interzis si, in absenta medicului, nu puteam face altceva decat s-o privesc cum se stinge. Insa de cealalta parte a patului era mama bolnavei, care, perfect calma, se ruga. Atunci am inteles singurul mod in care o mai puteam ajuta. [...] In acea zi, in doar cateva minute, am reinvatat puterea rugaciunii.

R.: Dar cum se putea ea exprima, asa departe de orice forma institutionalizata?
A. D. S.: Tocmai asta nu stiam! Asadar, am parasit Marocul, caci nu puteam sa raman prinsa la nesfarsit intre lumea coloniala, cu mentalitatea ei insuportabila, si, pe de alta parte, o lume araba in care nu-si gasea locul o femeie singura, mai ales ca facusem greseala de a nu-i invata limba. Revenind in Franta, am continuat sa ma revolt impotriva normalizarii absurdului, adica impotriva a ceea ce s-ar putea numi legitimarea mediocritatii, ca si cum ea ar fi normala. Nu puteam suporta anecdoticul si atmosfera frivola a micilor grupuri, demisia in fata banalitatii. In jurul meu, majoritatea oamenilor cadea prada non-sensului, ba, mai rau, nici nu constientizau situatia! Ma dedicam cu totul muncii mele, relatiei mele cu pacientii. Acum stiu ca de la ei am invatat totul. Apoi, m-am hotarat sa plec in India, pentru a ma alatura unui var al mamei mele, care, absolvent de Politehnica fiind, ajunsese discipolul lui Sri Aurobindo, la Pondicherry. El a infiintat o universitate in cadrul ashramului de acolo. Desigur, era renegat de familie, care-l considera un fel de oaie neagra. Citindu-i scrisorile si cartile trimise din India, am exclamat: „Iata singurul om inteligent din familie!”.

R.: Va pregateati, deci, sa va alaturati unor oameni pe care nu-i cunosteati si sa va rupeti de propriile origini. Oare crestinismul nu mai avea nici un viitor pentru d-voastra?
A. D. S.: Fara viitor, in ciuda comorilor pe care le-a reprezentat in trecut. Desigur, ruperea de Hristos era dureroasa. Dar, cel putin, acolo oamenii aveau acces la o mistica veritabila, o mistica despre care eram sigura ca mi se potrivea. Daca imi amanam plecarea, era din pricina batranei mele doici, pe care o aveam in grija si nu puteam in nici un caz s-o abandonez. Dar decizia mea era cat se poate de ferma. Hotarasem sa plec imediat dupa ce doica va parasi aceasta lume. Asteptand, repetam in sinea mea, fara incetare, ca o mantra: „Annick, rabdare absoluta, rabdare absoluta....” Era maniera mea proprie de a interoga viata, despre care eram sigura ca, daca avea vreun sens, mi-l va revela intr-o buna zi. Iubeam prea mult acest sens si era imposibil sa nu mi se raspunda. Asadar, „rabdare absoluta”.... caci are sa vina.

R.: Si a venit, dar nu in maniera pe care v-ati imaginat-o. N-a trebuit sa plecati in Asia pentru a va „intoarce la izvoare”. Ati regasit izvoarele crestine, fara a mai face un ocol prin Orient. Ce v-a determinat sa renuntati la plecare? O constientizare treptata a propriilor radacini spirituale, sau a fost inca una dintre acele rupturi bruste care v-au marcat tineretea?
A. D. S.: A fost un soc, o experienta extrem de tulburatoare, ce a determinat intalnirea cu acela care avea sa devina maestrul meu spiritual, parintele Eugraf Kovalvsky. Daca povestesc acum acel eveniment, n-o fac dintr-un apetit pentru senzational, ci pentru a va face sa intelegeti masura in care el a fost cauza unei evolutii majore. Era in 1958, cu doi ani inainte ca doica mea sa paraseasca aceasta lume. Plecasem pentru a ma odihni cateva zile la Eze, un mic sat din Midi, despre numele caruia am aflat ca inseamna Viata, Zoe. Existau acolo multe galerii unde se expunea pictura, iar eu le vizitam cu mare placere, deoarece iubesc mult pictura. Intr-o zi, am trecut prin fata uneia dintre galerii, manata de dorinta de a intra in mica biserica a satului....

R.: Acolo ati descoperit ceva, sau, mai precis, pe Cineva...
A. D. S.: Deloc! In drum spre biserica, am auzit o voce interioara care-mi spunea ca, refuzand a intra in acea galerie, am trecut pe langa viata mea. Intorcandu-ma la galerie, am gasit acolo doua femei vorbind intre ele. Cum conversatia nu se incheia, n-am vrut sa ma bag in vorba, preferand sa plec, dupa ce am aruncat o privire asupra tablourilor. Chiar in acel moment, una dintre doamne, ce parea curatoarea expozitiei, mi s-a adresat de departe: „Doamna! Inca n-ati vazut tot! Sigur nu ati vazut esentialul!”. M-am intors din drum pentru a doua oara si am intrat in dialog cu acea doamna, care m-a siderat spunandu-mi: „Il cunoasteti pe Fred Berance. Mi s-a spus ca-l cunoasteti pe Fred Berance”. Eram, intr-adevar, buna prietena cu Fred Berance, un scriitor uitat astazi, care scrisese mult despre Quattrocento. Apoi, ea a adaugat: „Trebuie sa va duceti pe B-dul Auguste Blanqui nr. 96. Sunteti asteptata!”.

R.: Aceasta este adresa sediului Bisericii Ortodoxe din Franta. E posibil ca acea femeie sa fi fost ortodoxa?
A. D. S.: Nici vorba... Tocmai aici e paradoxul. Ea nu vorbea mânată de dorinta de a face prozelitism, nici din pura intuitie psihologica, deoarece nu cunostea nimic despre mine. Mult mai tarziu, mi-a marturisit ca avea darul „clarauditiei” si ca, uneori, auzea din interior lucruri de genul acesta. O femeie admirabila, de altfel, care a plecat in India pentru a ingriji leprosi.

R.: Niciodata vacanta nu vi s-a parut atat de lunga!
A. D. S.: Niciodata! Intoarsa la Paris, primul lucru pe care l-am facut a fost sa ma duc la sus-amintita adresa. La vremea respectiva, cel putin, biserica ortodoxa de acolo nu avea nimic seducator. Neagra si aproape pustie la ora aceea, nu parea a fi locul potrivit pentru experiente fondatoare. [...] Dar s-a intamplat ceva in mine si situatia s-a schimbat radical dupa cateva ore de liniste. In cele din urma, un preot a venit sa ma intrebe: „Cautati ceva, doamna?”. Inca ma pot auzi raspunzandu-i: „Eu? Nu, nu mai caut nimic...”

R.: Iata ceea ce s-ar putea numi o conversatie exemplara.....
A. D. S.: Nu tocmai. Mai intai, pentru ca, asa cum v-am spus, credinta nu m-a parasit niciodata. Sa nu uitam ca Ortodoxia si Catolicismul au acelasi izvor. Apoi, in ciuda raspunsului meu, era clar ca nu simteam ca as fi „ajuns” cu adevarat la destinatie. Ba chiar, dimpotriva, am inceput imediat sa „caut”. Dar e adevarat ca totul s-a schimbat, s-a limpezit pentru mine in acea biserica, unde l-am intalnit pe parintele Kovalevski, „micul parinte”, cum i se spunea, cel care avea sa devina mai tarziu episcopul Jean de Saint-Denis.

R.: Nu v-ati temut ca, urmandu-i pe acesti preoti de origine rusa, exilati dupa Revolutia bolsevica, va veti rupe de radacinile d-voastra occidentale si ca, de dragul acestui exotism, veti fi, oarecum, rusificata?
A. D. S.: In Ortodoxie, credinciosul se hraneste din Traditia Sfintilor Parinti, acesti maestri duhovnicesti pe care se intemeiaza Biserica, atat in Occident, cat si in Rasarit. Apoi, nu exista o autoritate exterioara si centralizata care sa decida de una singura ce este si ce nu este adevarat. Diferenta dintre laici, preoti si episcopi corespunde doar unei scari a functiunilor pe care acestia le indeplinesc in sanul Bisericii, fara a fi o ierarhie in sine. Ne putem alege un maestru spiritual, dar nici o siluire a propriei naturi, nici un moralism nu-ti vor fi impuse din exterior. Este responsabilitatea fiecaruia ca, hranit cu Cuvantul Divin, sa sporeasca pentru a descoperi deplina asemanare cu Dumnezeu. [...]

R.: Dar, totusi, oamenii pe care-i frecventati erau rusi, aveau propria lor liturghie, propriile rituri, limba lor, nostalgia dupa patria-mama...
A. D. S.: Asa este, si cred ca multi dintre cei care s-au simtit atrasi de Ortodoxie au cazut prada, intr-o masura mai mare sau mai mica, acestui pericol de „rusificare” despre care vorbiti. Episcopul Jean constientiza riscul. Pentru a-l evita, el a asumat dificila sarcina de a reconstitui si de a readuce la viata vechea Liturghie a Galilor, pe care popoarele noastre au practicat-o pana in vremea lui Carol cel Mare. Animat de un spirit cvasi-totalitar, acesta din urma a rupt popoarele din Occident de propriile radacini, impunand peste tot liturghia romana. O liturghie mult mai saraca, unde nu se regaseste nici invocarea Duhului Sfant, nici magia simbolurilor, o liturghie din care a disparut treptat tot ceea ce mai amintea de „pneumatologie”. [...]

R.: Dar cine era, de fapt, acest preot rus capabil sa inteleaga ca dimensiunea cultica a Ortodoxiei e dintotdeauna adaptata fiecarei natiuni si ca, prin urmare, oamenii de aici aveau nevoie sa-si regaseasca propriile radacini?
A. D. S.: O flacara! Acest om era o flacara! El „dansa” literalmente liturghia. In prezenta lui, nu ramaneai niciodata la nivelul sentimentalismului, nivel la care multi credinciosi prefera sa reduca intreaga religie. Se intra direct in ontologie, adica in taina firii umane capabile sa se cunune cu divinul care o locuieste. El a fost maestrul meu spiritual. Intre noi s-a petrecut nu atat un transfer psihologic, cat ceea ce as numi un transfer spiritual. De altfel, daca efortul sau de „intoarcere la izvoare” nu ar fi avut prioritate fata de propria persoana, biserica pe care a intemeiat-o ar fi disparut o data cu el, in 1970. Alaturi de „micul parinte” am inceput sa pretuiesc cum se cuvine cantecul. Inima este vibratia esentiala a omului. Aici, el poate presimti ca e chemat sa vorbeasca limba dumnezeirii, sa devina el insusi Cuvant. Apoi, am patruns in lumea icoanelor, ceea ce a fost o mare bucurie pentru mine, care iubeam atat de mult pictura. Numai ca icoana nu tine de estetica picturala: aici, nu omul isi proiecteaza imaginea, ci lumea divina vine spre noi prin imagine si pornind de la imagine. In sfarsit, printre oamenii din jurul episcopului Jean l-am intalnit pe cel care avea sa-mi devina sot.

R.: Si tot impreuna cu sotul d-voastra ati studiat sub indrumarea acelui straniu kabbalist pe nume Emmanuel Levygne?
A. D. S.: Da, sotul meu a gasit „din intamplare”, ratacita intr-un sertar, o carte a acestui om, despre care nu stiam nimic. Or, de multa vreme nutream convingerea ca iudaismul si limba ebraica trebuie sa fie foarte importante pentru intelegerea crestinismului. Istoria Sfanta, asa cum o invatasem, dovedea lipsa oricarei cunoasteri serioase, ba, mai mult, a oricarui contact cu lumea iudaica. In calitate de crestina, simteam ca eram privata de niste surse esentiale. Deci, ne-am dus sa-l vizitam pe acest kabbalist in modestul sau apartament din periferia de sud. [...] De atunci incolo, noi si alte cateva persoane am studiat sub indrumarea sa intr-un bistrou mizer din cartierul Republique. Si, in fiecare saptamana, aveam impresia ca el si „micul parinte” isi dadeau unul altuia cuvantul: practic, vorbeau aceeasi limba, fiecare din perspectiva propriei cai. De atunci, in ochii mei, ebraica si teologia sunt inseparabile (n’ont plus fait qu’un pour moi). Am senzatia de a fi fost hranita la doua mamele ale aceleiasi mame: iudeo-crestinismul.

R.: Dar cartile d-voastra nu se intemeiaza doar pe aceste doua elemente, ci mai degraba pe triada: antropologie, ebraica, teologie. Cum ati inceput sa va interesati de stiintele socio-umane?
A. D. S.: Am continuat sa lucrez in spitale pana la mijlocul anilor ‘60, dar, incet-incet, am putut sa numesc ceea ce inainte nu stiam sa numesc. Din acel moment, am realizat radicala mea incompatibilitate cu aceasta lume spitaliceasca, unde bolnavul este transformat intr-un obiect. [...] Am fost foarte sensibila la semnalul de alarma al lui C. G. Jung, care spunea: „Occidentul si-a pierdut miturile, Occidentul este pe cale sa moara”. Insa pentru mine miturile erau vii – singura noastra problema era ca nu le mai puteam descifra. Trebuia, deci, sa reinvat a citi miturile, mai intai in folos propriu, pentru ca, mai apoi, sa le pot transmite. Acest efort de proportii a inceput in ziua cand am avut intuitia analogiei profunde, ce denota o corespondenta de ordin ontologic, confirmata de toate miturile Traditiei noastre, intre structura corpului uman si Arborele Vietii din kabbala.

R.: Pentru a intelege aceasta intuitie, poate ca trebuie sa redefinim sensul cuvantului „corp”. Vom ramane insensibili in fata demersului d-voastra, cata vreme vom continua sa percepem corpul ca pe un obiect, ale carui organe nu sunt decat materie, un corp fara semnificatie in el insusi, redus la functia sa imediata, in loc de a-l vedea ca simbolizand o functie esentiala omului, pe care il cheama sa-si regaseasca propria verticalitate ontologica. Dar nu tocmai iudeo-crestinismul ne-a incatusat in aceasta dihotomie corp-suflet care il devalorizeaza pe om?
A. D. S.: N-as spune ca e vina crestinismului – sa recitim Evangheliile si anumiti Parinti ai Desertului pentru a ne convinge –, cat vina unor crestini. Mostenim, de la Sf. Augustin incoace, un anume maniheism, fiind supusi unor accese de dualism ce au fost rationalizate si sistematizate o data cu scolastica. Si totusi, la origine, in iudaism, corpul nu era acelasi lucru cu carnea. El este BASAR, juvaer al omului, unde e continuta intreaga sa forta „erotica”, ce-l ajuta sa creasca intru asemanare cu Dumnezeu, asa precum urcusul sevei in arbore il face sa se inalte. Corpul este realitatea care ne aminteste vocatia noastra primordiala de a deveni Oameni – ceea ce nu suntem inca – pentru ca, reconectati la Suflul divin, dar si printr-un efort continuu, sa devenim Dumnezeu. Termenul BASAR nu desemneaza carnea corpului depravat, redus la simpla orizontalitate. In clipa cand am inceput sa intuiesc punctele nodale din textele sacre si din mituri, fiecare organ mi s-a dezvaluit a fi purtatorul unui Sens.

R.: D-voastra afirmati ca, prin sintaxa, etimologia si chiar prin forma literelor, limba ebraica ne vorbeste tocmai despre structura omului si despre corpul sau...
A. D. S.: Ea contine tot ceea ce stiintele socio-umane ne-ar putea invata! Uneori, imi spun ca oamenii cauta cu o biata lanterna de buzunar ceea ce – prin limba ebraica – sta in lumina unui far orbitor.

R.: Ce ne puteti spune despre celelalte traditii?
A. D. S.: Desigur, orientalii au studiat cu multa finete circulatia energiilor in om. Fata de cunostintele lor in domeniu, suntem niste ignoranti. Dar exista corespondente intre anumite realitati incifrate in profuzimile uitate ale traditiei noastre si traditia lor. Am fost foarte surprinsa, cand, intr-o zi, Dr. Kespi, Presedintele Asociatiei Franceze de Acupunctura, mi-a telefonat pentru a-mi spune ca am scris o carte despre... acupunctura. Fara a avea habar despre meridiane, am evidentiat relatiile foarte precise dintre, de pilda, picior, rinichi si urechi, pe care chinezii le cunosteau de foarte mult timp. Acum mi se spune acelasi lucru despre traditia amerindienilor... Desigur, exista adevaruri fundamentale, pe care oamenii le-au transmis de la o generatie la alta, dar pe care noi le-am uitat cei dintai. Eu nu traiesc decat pentru a redescoperi si impartasi aceste date ale Traditiei universale.

R.: Multi medici, kinetoterapeuti, acupunctori folosesc azi in activitatea lor profesionala aceste date pe care le-ati readus la lumina. Sa raspundeti astfel, peste timp, bolnavilor care asteptau, zadarnic, raspunsul d-voastra?
A. D. S.: Suferinta lor fizica si psihica m-a nedumerit atat de mult, incat eram sigura ca, intr-o buna zi, le voi putea raspunde. Mai exact, le sugerez sa inceapa o introspectie care, numai ea, ne da posibilitatea sa actionam cu adevarat responsabil. Sa nu se duca la medic ca la un magician. Toate acestea erau in mine si trebuia sa le aduc pe lume. N-am fost decat un receptacol, iar acum rolul meu este de a transmite.

Traducere de
Marian STAN
(material preluat de aici)
*
Cartea lui Annick Simbolismul corpului uman - Ed. Amarcord o puteţi descărca de aici

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu