saculetul de budo-zen, minunatul!

*iunie 2004*
Joi, la budozen, am avut un moment in care am crezut ca mi se taie rasuflarea,
la exercitiul cu arunatul saculetului dintr-o mana in alta...
Cata distanta! - mi-am zis, privind dansul saculetilor colegilor mei.
Ca atunci cand am trecut
de la mandala mea micuta la mandala generoasa si vasta, m-am
oprit. Mi s-a parut nesfarsita distanta aceea si am avut
senzatia ca nu voi avea puterea s-o traversez nicicand.
Silentios, intr-o curgere plina de gratie. Eu nu simteam
decat bolovanii grei dintr-o parte si cealalta a fluviului,
bolovanii din sarea lacrimilor, bolovanii absentelor, ai
oboselii... Nu ma mai vedeam intorcandu-ma, iar de ajuns
dincolo nici nu putea fi vorba. Saltul acela poate ca e lung
si adanc ca distanta dintre hematiile mele ori ca o tindere
spre imbratisare, ramasa suspendata pe drum. Unde e
constructorul din mine, mi-am zis, sa vina sa faca un pod...
Unde e balerina din mine, sa pluteasca pe un fir intre
maluri si sa-mi spuna: Ca un porumbel alb ma intorc, cu firul de
maslin in cioc, sa-ti spun: Apele au scazut, am gasit
pamant bun, mo-ni... Am gasit pamant bun si neumblat...
Ridica-te si
mergi..............................
multumesc, Mario!

o poză dragă mie!

iată sala unde ne întâlnim, oameni şi săculeţi! spate în spate, Mo şi Mo! ce bine ne îmbinăm!

şi iată şi un săculeţ de budo-zen, în palma lui Mo!

scrisoare către săculeţ

ieri am avut un moment de suspans când Mario a zis să luam săculeţul trecând prin celălalt... auzisem bine? parcă vedeam o fereastră prin celălalt, un decupaj rarefiat. îmi aminteam exerciţiul la care trebuia să vedem prin palma pusă în faţa ochilor...
m-am simţit înfiorător de tenace în a o împiedica pe Lăcrămioara să ajungă la sacul ei. perseverentă, conştiincioasă, scrupuloasă aş zice. eram agilă, Doamne iarta-mă!
la prima varianta, în care L. era piedică, parcă derapam, am şi mângâiat-o la un moment dat, nu aveam mobil (ca la cealaltă variantă, vezi bine...)
iar la sfârşit, când pur şi simplu trebuia să iau săculeţul, am simţit multe, în timpul exerciţiului şi mai ales după. săculeţul parcă era de fapt între două lamele, lamela-Moni şi lamela-Lăcrămioara... spaţiul dintre lamele era din ce în ce mai mic, eram într-un contact, dar nu atât încat să simt că suntem una, Moni-Lăcrămioara sau Lăcrămioara-Moni... vedeam săculeţul, înaintam spre el şi mă bucuram că îl văd, că îl simt... în definitiv, ce era între mine şi sac? cine? cine sunt eu. cine suntem noi.

(apropo de graniţă, de pojghiţa aceea pe care o simt între mine şi viaţă...)

gânduri>
dacă sunt eu sau celălalt, ce importanţă are? sau eu şi celălalt, la fel de important... mi-e greu să spun că eu şi celălalt suntem acelaşi lucru, pentru că n-am simţit asta. mai mult pre-simt.

să ieşim din noi, traversându-ne, ca acul prin cămaşă, ca ploaia prin nori, ca vântul prin copaci, şi să ne culegem sacul - pe noi... să ieşim şi să ne culegem, în acelaşi timp, pe o singură bătaie de inimă

(bat câmpii, nu?)

scrisoare către săculeţ

poţi să sari în zigzag şi cât mai adânc, sus înspre cer şi cât mai jos în pământ, în inima pământului, să duduie zidurile,
măcar o fisură să apară, ca un pârâiaş...
sari cu toată greutatea, să sune-răsune oul ucigaş măcinându-şi coaja
de neputinţa de a rodi un pui frumos...

sari atât de sus! - şi apoi ceva, o fundă albastră! sub tălpile tale...
e un sacrilegiu să o striveşti, aşa că
te opreşti din zbor, restul lumii nu mai există,
doar mersul de şarpe în alt zigzag, pe un pământ mocirlos...
puterea de camuflare, da, e superbă, aici la graniţă nimeni nu va şti
că de funda albastră e legat un şarpe, un şarpe cu aripile de pământ...

(după şedinţa de budo-zen de ieri de la sală)

scrisoare către săculeţ

ştii? uneori mă întreb unde sunt ghemuite gesturile, sunetele, lumea, când e tăcere... îmi pare că în tăcere există deja, invizibile, ele toate. cred că depinde de ureche, de cât de curioasă şi de îndrăgostită e, să nu se lase păcălită că tăcerea ar fi mută!

greierele are un fel de timpan în spatele genunchiului! drăguţul!

cândva

în ultima vreme săculeţul e mai prezent în viaţa mea. l-am luat la serviciu, la librăria Pauline, am intrat împreună în Biserica Italiană. îl uit mai puţin în cămară... nu aş putea să-l las la sală, încuiat departe!...
am stat cândva la cămin, când eram fetiţă, o săptămână întreagă departe... grădiniţă cu program săptămânal... a fost o săptămână grea ca un pietroi. genunchii îmi erau juliţi în toate pietricelele din curte. plângeam ziua şi plângeam noaptea, până nu mai puteam. ştiu că o dată, în întunericul gol, o îngrijitoare m-a luat în braţe!

ea
m-a luat
în braţele
ei...

scrisoare către săculeţ

de data asta am avut percepţia unui animal marin fantastic (în matricea de apă poate?), şi nicidecum terestru... noi toţi formam acest organism, îmbinaţi ca urzeala într-un gherghef. când am păşit, la început eram mai calmă, mai echilibrată aş zice, până când piciorul stâng mi-a alunecat pe palma cuiva, de parcă aş fi strivit un fluture. a fost începutul căderilor. am început să aud mici gemete de durere, şi n-am mai fost atentă şi la glasul din mine, am început să oscilez, să merg grăbită şi nesigură, mai mult dând bir cu fugiţii. revelaţia zilei de ieri a fost un scurt fragment duios. trecuse cineva mai cu greutate, şi nu ştiu cum ţineam degetele în palma stângă, că pur şi simplu mi-a trosnit prima falangă de la un deget! am tras un ţipăt scurt, am avut senzaţia că mi s-a rupt ceva. după ce m-am mai liniştit, mi-am încolonat pumnii iar, printre ceilalţi pumni fraţi. băiatul din faţa mea mi-a flancat pumnii uşor, ca şi cum ar fi zis: sunt aici, cu tine. la următoarea trecere nu vei mai fi singură! chiar am simşit ceva aşa protector, ca un balsam...
îţ dai seama? când ne plimbăm prin sală şi părem risipiţi, fără niciun liant vizibil, când suntem unii lângă alţii, îmbinaţi perfect şi formând acel şir viu, functionând ca un tot... ca solve et coagule...
şi totuşi, nu ştiu de ce pumnii aşa strânşi m-au dus cu gândul la un animal marin...
tu ştii?

ieri

nu am fost aseară la budo-zen! cum am intrat pe uşă, Cosmin mi-a zis că nu merge la sală, pentru că nu vrea să piardă Naruto, desenul animat pe care îl adoră. el, sprijinul meu de nădejde, spusese NU! eu singură nu merg, mi-am zis, şi am ştiut că nu mă voi duce. eram şi răcită beton, dar nu asta era cauza pentru care nu mergeam... am făcut cu Cosmin o recapitulare pentru testul la engleză de azi, realizând că soarta lui e în mâinile Domnului şi ale colegului de bancă, priceput tare la engleză... o baie terapeutică m-a răpus imediat, în timp ce mă uitam la documentarul cu Puii de dinozauri, livrat la pachet cu Jurnalul naţional de ieri... pe la 1 noaptea, bântuiam pe la bucătărie, cu gâlci de mama focului şi durere de cap. am găsit o varză salvatoare în cămară, am luat câteva frunze şi iată mumia! cu gâtul ţeapăn, oblojit frumos, ascultam ticăitul ceasului şi mă gândeam că întreg oraşul doarme în timp ce eu veghez, înarmată cu batistuţe de hârtie şi o sticlă de ceai...

mi-aş dori

din păcate blogul îmi joacă iarăşi feste - sau serverul! nu pot pune poze! nu pot scrie colorat, nici înclinat, ca un lan în vânt...
dar pot scrie!
dacă totul e ok, diseară aş vrea să merg la budo-zen, împreună cu gingaşul Cosmin şi săculeţii noştri. mi-aş dori mult să vină şi Mona (mie tot Mo îmi place să-i spun!).

simt că o să-mi fie greu să trec pragul, Mo

jurnal cu săculeţ/ 14 martie 2007

limită şi limitări

întâlnirea cu limita. curbura mâinii, ca şi cum ar fi ieşit din fundal. dacă aş fi făcut o mandala, sunt sigură că aş fi depăşit interiorul protector, într-un zvâcnet necontrolat. mi s-a întâmplat. de două ori dimineaţă am cotit-o, am dezarmat a neputinţă. apoi a trei oară am putut să merg mai departe, nesperat de mult, cu ajutorul expirului şi al inspirului...vis: se făcea că trebuia să ajung la un spectacol de teatru, eram în staţia de la Piaţa Victoriei a lui 300. maşina nu venise de mult, dar la un moment dat o văd în depărtare, şi atunci constat că, lângă ghereta de ziare, moi (eu adică!) am o groază de sacoşe, sacoşele, haine un maldăr şi îmi dau seama ca n-o să apuc să le iau pe toate cât timp maşina va fi în staţie. aşa a şi fost. mai nasol că la a doua cursă se adăugaseră şi câteva sticle goale, care musai trebuiau cărate. aşa că nexam spectacol, având în vedere că nu îmi ieşea nici un sunet din gâtlej care să strige după maşină. nu, eram tăcută şi opresată, mult mai important era să zdrăngăn sticle şi să foşcăi sacoşe decât să alerg sprintenă în maşină, în drum spre reprezentaţia care parcă mă aştepta

23 martie 2004

imagine din ultimele zile: mănuşa întoarsă pe dos, ca o membrană

vis: trebuia să fotografiez oile albe din turmă. turma plecase înainte. eu o căutam. într-un părculeţ am întâlnit o capră neagră, era debusolată, şi ea căuta turma. am ajutat-o să iasă din parcul-ţarc. în acelaşi timp, lângă mine a apărut un râs. el căuta capra. am ajuns apoi lângă nişte blocuri. pe scări erau câţiva oameni, cu câteva oi. aha, mi-am zis, ele sunt aici, în siguranţă, dar unde e turma? căţărat pe o maşină, a apărut în vis fratele meu. i-am spus că trebuie să fotografiez oile albe din turmă. aaa, mi-a zis, au luat-o într-acolo... şi mi-a arătat un lan copt, cu un drum la mijloc, ca o cărare prin nişte plete bogate, aurii. da, mi-am zis, pe aici au luat-o! şi contemplam frumuseţea de nedescris. şi... atât! pentru că, o dată ce-am avut certitudinea că oile albe au apucat-o pe drumul cel tulburător, mi-a fost de ajuns şi n-am mai mers până la capăt, să le fotografiez. deci n-am întâlnit frumoasele oi albe, din turma de nea...

( dacă le-aş fi zărit cred că aş fi scăpat aparatul pe jos!
era marţea trecută, o dragă noapte de Sf. Anton.)

mulţumesc.

mâinile vibrează! ca nişte corzi de samisen

ştii? mă tot gândesc la SPAŢIUL dintre mine şi săculeţ. aici mi se pare că se găseşte toată alegerea mea, liberul meu arbitru! pot întinde mâna sau nu, pot înainta sau mă pot retrage. pot îngropa talantul sau îl pot înmulţi. îmi pot lăsa obrazul pe pânza lui sau nu.
dar când mă las în faţă în spaţiul acesta şi mă încredinţez lui, parcă simt că şi eu sunt spaţiu, lejer şi fără tensiuni, vibrând de libertate şi de posibilităţi!

dungi de budozen

dacă ea, C., ar fi fost săculeţul meu, m-ar fi uimit lipsa lui de tonus. ştii? voiam să ţin săculeţul între noi şi, ca să nu cadă, cumva o tot împingeam. iar ea SE FEREA. aveam un soi de disperare că nu venea echilibrat să ţinem săculeţul împreună. mă consumam că nu găsesc modalitatea de-a o invita să participe. când săculeţii erau între spatele nostru, aveam senzaţia că se grăbeşte foarte mult. CA SĂ FUGĂ, SĂ SCAPE. îmi venea să-i spun: sunt aici, nu-ţi vreau răul, linişteşte-te, mă simţi?

acordarea e un lucru preţios, mi-am zis în drumul spre casă. îmi aminteam cât am cusut şi am descusut la săculeţul meu. de câte ori. oare el cum m-o simţi? cât de într-o dungă oi merge şi eu, iar el ţipând după mine...

Christina Moni's world

Christina's world

de Andrew Wyeth

aseară la budozen a fost un moment când parcă m-am întâlnit cu miezul furtunii! trebuia să fiu pe picioarele mele, să o înfrunt, dar mie îmi plăcea să o privesc cum îşi umflă pânzele şi să mă las dusă de curenţii ei... era un soi de frumuseţe sălbatică, să privesc în ochii furtunii, era ceva, cum să zic, foarte personal... parcă eram Alice dusă departe, cu căsuţă cu tot (şi cu căţel!). furtuna era un coleg, cu care lucram pe perechi de câte 3. eu şi o altă colegă îl ţineam de câte o mână. în prima etapă, el îşi lăsa mâinile moi, libere în mişcări, prietenoase, iar noi două doar le simţeam în palmele noastre, neîngrădite. în faza a doua încercam să îi blocăm mişcările, iar el ni se împotrivea. el fiind el, iar doi fiind doua muieri micuţe, cam fugea cu noi prin sală, însă, crede-mă, deşi avea ceva în el care părea că ne spulberă, nu simţeam răutate. cred că de aia mă simţeam foarte liberă, deşi scuturată şi dusă de colo colo... şi a mai fost un fragment. tot în acest grup de 3 persoane, fiecare dintre noi, cu sprijinul colegilor, trebuia cu o mână să mângâie un săculeţ, cu gingăşie şi blândeţe, iar cu cealaltă mână, simultan, să împingă-respingă alt săculeţ, cu o notă destul de agresivă. ce sacadate erau mişcările de mângâiere! şi ce-am mai remarcat la mine: nu-mi venea să-i privesc în ochi pe colegii care ţineau săculeţii, suporturile blândeţii şi ale agresivităţii, dacă pot zice aşa. mă simţeam prinsă în mrejele mângâierii ori ale luptei, care parcă se întreţineau dintr-un automatism. m-am surprins când, privindu-l în ochi pe colegul care mă "împungea", m-am întrebat: stai aşa, tu de ce te baţi? şi mi-a fost milă, m-am înduioşat...

despre săculeţ

www.photo.net/photodb/user?user_id=2231437

azi-dimineaţă am auzit mierla!!! îmi venea s-o caut printre copaci şi s-o pup! dar s-ar fi speriat, aşa că... am lăsat geamul larg deschis şi

am lucrat cu săculeţul! ţi-am zis? iar am cusut la el, mi se părea prea fără tonus. îi simt cusăturile la pipăit, de parcă ar fi ale mele... acum e tonic, ferm şi hotărât! şi nu mai e dreptunghiular! e ca o căsuţă, noaptea... (când doar presimţi lucrurile şi te bucuri că te înconjoară!).

e a patra zi când mă trezesc cu o jumătate de oră mai devreme, ca să am timpul meu de lucru... (copiii dorm şi casa e încă somnoroasă! e o senzaţie de duioşie...)

întrebare: voi ajunge azi la sală? de trei săptămâni n-am mai fost! ce uşor e să dai înapoi... fiecare pas înainte are în spate muuulte balansuri între noapte şi zi!

ţine-mi pumnii!

petic de jurnal cu săculeţ

aseară am pus mâna pe săculeţul de budozen. e bine că e mai uşor, când îl ridic nu mai simt greutatea ducându-se până în rinichi. propriu-zis, nu l-am mai simţit ca pe o povară. încă una de dus, aşa îmi ziceam înainte.
în schimb mi s-a părut prea moale. degetele mi se afundă în pânza lui. mi-aş dori puţin mai multă fermitate. îmi dau seama ce mult contează acordarea aceasta cu el. parcă e un instrument muzical şi îmi ciulesc în permanenţă urechile, ca să fie un feed-back. ca să fie o oglindire.
azi l-am luat cu mine la serviciu.
săculeţule, iată locul unde sufăr după chipul_meu_neştiut.
ieri am avut o mică bucurie: am descoperit niste agrafe de birou colorate şi un suport pentru ele tare frumuşel! m-am simţit un pic răsfăţată
aşadar, o nouă zi. îmi vin în minte cuvintele lui Cos, despre un personaj de desene animate:
Tandru e un câine ipocrit!...

S.O.S.!

mi-e tot mai greu să fac ce nu îmi place. mă crezi? o să mă usuc de tot, şi o să devin aşa de uşoară că o să mă ia vântul... vorbesc de serviciu, de un rost pe care nu mi-l găsesc. ce mă sperie e că am început să mă gândesc că poate într-adevăr sunt un smochin neroditor. asta mă sperie mai mult decât orice! că îmi pierd freamătul. nu ştiu spre ce să mă îndrept. am doi săculeţi de budozen, iar eu nu sunt în niciunul!

~un bob de orez trist...

îmi amintesc cum cu nişte ani în urmă la sală am făcut din lut un omuleţ. omuleţul-eu. sau poate nu era făcut din lut, ci doar desenat. ieşise ceva amorf, neclarificat, nedezvăluit nici măcar mie. anul acesta la moeciu am fost aşa de încântată de plastilina veselă-moni! nici nu ştii: avea gene lungi până la cer, pomeţii obrajilor, năsuc, gură, ochi cu pupile, nimic nu era schematizat, ci funcţional aş zice. avea sâni şi sfârcuri albe, buric şi burta un pic lăsată ca a mea. avea pubis roşu, rotunjor. avea coapse şi genunchi, şi coate. şi labe ale picioarelor cu degete. apoi spatele: avea omoplaţi măi, şi coloană, un fir albastru, care se putea cerceta sub părul lung, din două culori. avea fese. mâinile se terminau cu palme cu degete, roşii. gâtul era portocaliu. umerii galbeni. acum ştiu ce nu am făcut: urechile: dar n-am uitat - părul venea aşa frumos, părul pe care l-am tuns la 10 ani şi cred că m-a durut cam mult. era luuung, până aproape de fund. îmi plăcea să îmi bag vârfurile lui în gură, să le molfăi puţin.

avertisment:
pentru fiecare cuvânt de iubire, întreabă-te ce aştepţi în schimb

poate că timpul se îndoaie pe alocuri,
în mlaştină rinocerul alb scoate la iveală un vas,
lăcomia de-a te avea coexistă cu mine cea-care-nu-am-nimic

zazen, locul în care nu aştepţi
mi-a întors mănuşa cu faţa la piele. muchiile unghiilor erau
mai moi decât vântul

am să-ţi arăt cine sunt eu: acest spate ca o genune,
nicio scamă nu se poate numi nor pe cerul fără scântei.

aşadar, continuă. începutul e printre noi