"Draga mea M.,
M-a impresionat mult mesajul tău şi profunzimea lui duhovnicească. Este deosebit de profund, pentru că ai numit în el trei vrăjmaşi care te împiedică sa-ţi asculţi dorul inimii de a intra în tine ca să scoţi de acolo ceea ce simţi că ar fi o adevărată „lepră” a sufletului. Aceşti vrăjmaşi sunt: lenea, frica şi complacerea în felul cuminte de a fi.
Ar fi interesant să ne ocupăm de fiecare în parte, dar nu e momentul acum. Acum aş vrea să vorbim puţin despre „muma” acestora şi a tuturor relelor pe care oamenii încearcă să le depisteze şi să le elimine, una câte una, prin psihoterapii sau chiar şi pocăinţă, fără să se lege de originea lor care este necredinţa. Da, da, lipsa acelei credinţe-încredere în Dumnezeu ca Domn şi Stăpân al vieţii noastre şi al lumii întregi este originea tuturor relelor pe care le facem de „frică”. Până nu conştientizăm că răul nu are nicio putere asupra omului, dacă acesta renunţă la a se crede pe sine domn şi stăpân al vieţii sale, alegem mereu şi mereu să „facem ceva” ca să „scăpăm de ceva” sau ca „nu cumva să păţim ceva”…
Originea răului în viaţa omului, a fiecăruia în parte, este aderarea liberă la sugestia îngerului căzut că Dumnezeu e undeva departe, sus, că nu e „chiar aşa de bun şi iubitor”, ba, uneori, e de-a dreptul sever şi răzbunător şi că El urmăreşte să ne pedepsească de fiecare dată când greşim şi, mai ales, să ne lase fără nicio plăcere sau bucurie pământească. De exemplu, El ar putea fi duşmanul plăcerii mele nevinovate de a zăbovi duminica dimineaţă în pat până la prânz, după o săptămână aşa de grea şi de stresantă!
Dacă am urmări motivele pentru care nu ne rugăm sau nu ne ducem la Biserică, am vedea că ne recunoaştem în motivele „arhetip” ale celor care au refuzat să se ducă la ospăţul de nuntă al Fiului de Împărat! Ce au aceste motive în comun? Lipsa credinţei că Acela e Împăratul şi că viaţa mea are vreo legătură cu Ospăţul Lui. Ospăţul Lui pare un moft, pur şi simplu o pierdere de timp, pe lângă problemele mele! Şi aşa este şi va fi, până când omul se va dumiri că viaţa lui este darul Acestui Împărat şi că i s-a dat ca să facă din ea un Ospăţ de nuntă şi nu să-şi cumpere boi şi să-şi are ţarina… Boii, ţarina, plăcerea de a fi cu nevasta cea tânără şi iubitoare şi toate celelalte „probleme” ale omului sunt derizorii, dacă nu sunt pregătire şi prelungire a Ospăţului de Nuntă!
Cum, cum, fetiţa mea, să facem noi să pricepem asta? Inima mea plânge de durere că am putea muri alergând după boi sau jucându-ne cu mireasa sau mirele, fără să fi bănuit măcar sensul real al vieţii noastre aici pe pământ!
Dar nu deznădăjduiesc, pentru că, iată, în fiecare omuleţ e o tresărire, o întrebare, un licăr de nadejde că ar putea să se convingă pe sine să lase toate şi să urmeze Celui ce ne-a adus Bucuria pe care nimeni şi nimic nu o mai poate lua de la noi, dacă ne îndurăm să intrăm în ea.
Ce să facem pentru asta?
Să ascultăm glasul durerii, al neliniştii, al angoaselor şi depresiilor noastre şi, încetând să ne mai acuzăm pe noi înşine şi unii pe alţii, să lăsăm toate şi să luăm în serios făgăduinţele pe care ni le face Dumnezeul de Care fugim.
Ei, fetiţa mea, dacă acum, oricare dintre noi am fi grav răniţi şi am fi pierdut mult sânge şi viaţa noastră ar depinde de aflarea unui donator, ce n-am face, şi noi şi familia noastră şi prietenii noştri, ca să-l aflăm?
Şi dacă am crede cu adevărat că Viaţa lui Dumnezeu e viaţa noastră, oare am face mai puţine eforturi?
Domnul să ne sporească şi nouă credinţa şi să ne primească în marea Lui iubire de oameni!
Cu drag şi respect,
M. Siluana"
- fragment (pag. 57) din cărticica „Dăruindu-ne, intrăm în bucuria Lui” – Monahia Siluana Vlad, Editura Doxologia, 2010 -
