o poză dragă mie!

iată sala unde ne întâlnim, oameni şi săculeţi! spate în spate, Mo şi Mo! ce bine ne îmbinăm!

şi iată şi un săculeţ de budo-zen, în palma lui Mo!

scrisoare către săculeţ

de data asta am avut percepţia unui animal marin fantastic (în matricea de apă poate?), şi nicidecum terestru... noi toţi formam acest organism, îmbinaţi ca urzeala într-un gherghef. când am păşit, la început eram mai calmă, mai echilibrată aş zice, până când piciorul stâng mi-a alunecat pe palma cuiva, de parcă aş fi strivit un fluture. a fost începutul căderilor. am început să aud mici gemete de durere, şi n-am mai fost atentă şi la glasul din mine, am început să oscilez, să merg grăbită şi nesigură, mai mult dând bir cu fugiţii. revelaţia zilei de ieri a fost un scurt fragment duios. trecuse cineva mai cu greutate, şi nu ştiu cum ţineam degetele în palma stângă, că pur şi simplu mi-a trosnit prima falangă de la un deget! am tras un ţipăt scurt, am avut senzaţia că mi s-a rupt ceva. după ce m-am mai liniştit, mi-am încolonat pumnii iar, printre ceilalţi pumni fraţi. băiatul din faţa mea mi-a flancat pumnii uşor, ca şi cum ar fi zis: sunt aici, cu tine. la următoarea trecere nu vei mai fi singură! chiar am simşit ceva aşa protector, ca un balsam...
îţ dai seama? când ne plimbăm prin sală şi părem risipiţi, fără niciun liant vizibil, când suntem unii lângă alţii, îmbinaţi perfect şi formând acel şir viu, functionând ca un tot... ca solve et coagule...
şi totuşi, nu ştiu de ce pumnii aşa strânşi m-au dus cu gândul la un animal marin...
tu ştii?

scrisoare către săculeţ

am şi acum în minte imaginea de joi de la sală, cu şirul de mâini în faţă, întinse pe podea, peste care trebuia să păşesc. trebuia să trec, să încep. priveam prima mână care era întinsă jos, mai disparată cumva de celelalte. mi s-a părut fragilă, aşa separată de celelalte palme. îmi amintesc verigheta şi expresia ei. trebuia să trec, acea mână era prima dintr-un şir de mâini care duceau departe. mi-a fost greu

erau moi. fiecare mână ducea la cineva

o senzaţie ca atunci când mergeam pe câmp la ţară, pe câmpul arat. acolo erau bolovanii mei dragi. aici erau mâini.
oare ce semănam? le durea? avea să răsara ceva după ce treceam? şi ce răsărea chiar în clipa în care treceam?


am simţit mai pe la mijloc că pot călca fără să doară, aşa mi s-a părut... în rest, cred că am trecut speriată, să nu strivesc

PS şi mai e ceva: un fel de cadenţă, de ritm... nici prea repede, nici prea încet... de măsură, de metrică... aşa am simţit că pot trece cu cât mai puţină suferinţă în jur şi în mine

(rămâne deschis)

săculeţi şi fluturi

îmi amintesc exerciţiul de la sală când păşim pe săculeţi, în grupuri de câte 5-6. din săculeţ în săculeţ, în cerc, unii în spatele celorlalţi. condiţia e să nu cazi de pe saci! la început, câţi oameni, atâţia saci. apoi se scoate un sac. şi trebuie să te mişti în continuare, găsind soluţii să înaintezi şi să îţi menţii echilibrul. şi să simţi că nu eşti singur!, mai ales că e din ce în ce mai greu să te strecori, să pui şi piciorul tău pe săculeţ, dar să laşi loc şi celorlalţi, să ai grijă de tine şi de tine-el sau ea, pentru că îmi pare că suntem o singură celulă - blocajul unuia e şi blocajul celuilalt, pasul lui e şi pasul tău, iar graţia ta poate fi şi graţia ei! şi se mai poate scoate un sac! uneori am senzaţia că echilibrul e aşa de fragil, încât parcă mă sprijin pe miros! tare bogat exerciţiul ăsta!
/////_______ /////
ieri am păşit din blog în blog, ghidată de polen de fluturi! am ajuns într-un loc frumos, care m-a luminat nespus! am găsit multe scrisori către fluturi! vrei să vezi cum e acolo?

la sală

joi la sală am avut la un moment dat senzaţia că fac parte dintr-un tablou de Goya. se făcea exerciţiul roabei. ştii care: cineva îţi ţine picioarele, iar tu mergi cu palmele, ca o roabă. era ceva care ieşea la iveală, aşa mi s-a părut. nu mai erau măşti, înţelegi? iar ce se ivea... trebuia acceptat, pentru că erau esenţe tari. foarte tari esenţele
¤

la sfârşitul şedinţei, din nou săculeţul s-a oprit în palmele mele, înainte ca Mario să dea finish-ul exerciţiului! el mă găseşte!

¤
apoi salutul

pictură de Akiane

ieri am reuşit să ajung la sală!

bucuria 1: Mo era acolo!

bucuria 2: Amalia, gâza de un anişor a Lianei şi a lui Marius, se plimba pe ici şi colo, cercetătoare! şi cu zâmbetul larg deschis la dinţişori!

săculeţul cred că s-a bucurat şi el că s-a întâlnit cu prietenii lui săculeţi, având în vedere regimul la care îl supun - cel mai adesea uitat în rucsăcel, în cămară, în întuneric...

pielea pleoapelor

e ultima săptămână de mers la sală, se ia vacanţă! au fost nişte lucruri care mi-au mult-plăcut, deosebit de poetice pentru mine, ca de exemplu relaxarea pielii pleoapelor!

citez cuvânt cu cuvânt pct. 5 din ce ne-a zis Mario ieri:
Pt. a menţine starea de DIN, de expandare şi expansiune DIN, mă folosesc de percepţia pielii şi a spaţiului de sub ea, de expiraţie, de relaxarea permanentă a pielii de pe ceafă, a tâmplelor, ochilor, conductului auditiv, mergând până la privirea periferică, cu relaxarea pleoapelor...

relaxarea asta a pleoapelor, pe cât pare de drăgălaşă, pe atât de dătătoare de nervi mi-a fost la ochiul stâng, de câteva luni bune. adică: am constatat în partea stângă a feţei, în special înspre ochi, o stare de tensiune pe care nu o puteam relaxa în adânc nicicum. când voiam să adorm şi totul părea că alunecă înspre somn, ei bine nu, ochiul stâng stătea băţ, parcă pielea mi se strângea ca la reclamele alea cu celulita! dar şi o parte din pielea capului. mai recurgeam la ajutorul palmei, masând în profunzime... voiam să fie neted ochiul, să fie curat, blând, în jurul lui să se adune lumina... spunea el ceva! acum mi se pare că denota o strângere, o fugă, muşchiul se contracta ca să ia o oarecare distanţă. nu direct, nu! să interpună ceva! dacă ochiul nu se putea retrage în interiorul orbitei, fizic, şi dacă nu putea privi (şi primi!) cu bunăvoinţă darurile zilei, atunci s-a găsit soluţia...

strângeri peste strângeri, Mo. de inimă, de ochi, de coloană. re-strângeri. la lumea ta mică, când ai gonit lumea largă departe...

hai, îndrăzneşte, primeşte!... uneori uşiţa se deschide cu o simplă bătaie de pleoape...

inima deschisă

am fost ieri la sală, şi la yoga şi la budo-zen! bucurie maare. păturica şi săculeţul m-au însoţit

dintre ideile de la yoga. ce îţi sugerează exprimările:
om deschis, inimă deschisă
om deschis, inimă închisă
om închis, inimă deschisă
om închis, inimă închisă
?
pentru mine una, pare un nonsens ca inima să fie închisă!!

la budo-zen, mi-a plăcut mult când am mers cu ochii închişi, cu săculeţul pe cap, unii printre alţii! era o stare de ciulire şi de libertate! nu ştiu de ce, dar mă simţeam super! la început am fost prudentă. apoi m-am lăsat în voia întunericului din spatele ochilor. era multă prezenţă şi bogăţie acolo!

important!

ce voiam să-ţi spun mai de demult: două exerciţii pe care le-am auzit de la Mario pe vremea când eram mai zglobie şi mai ajungeam şi pe la sală ori la Dalles
1. înainte de culcare,
~ dăruieşte un gând bun oamenilor care s-au stins din viaţă în ziua respectivă
~ urează bun venit pruncilor care s-au născut în acea zi
~ trimite un gând de mers-împreună pentru toţi ceilalţi semeni, care ne continuăm vieţile între noapte şi zi

2. gândeşte-te la persoanele care poartă acelaşi prenume ca tine: trimite-le un gând bun, un salut! te conectezi la o familie nevăzută, cu care ai ceva în comun! un câmp informaţional foarte bogat şi nu numai!

Doamne-ajută!