scrisoare către săculeţ

am şi acum în minte imaginea de joi de la sală, cu şirul de mâini în faţă, întinse pe podea, peste care trebuia să păşesc. trebuia să trec, să încep. priveam prima mână care era întinsă jos, mai disparată cumva de celelalte. mi s-a părut fragilă, aşa separată de celelalte palme. îmi amintesc verigheta şi expresia ei. trebuia să trec, acea mână era prima dintr-un şir de mâini care duceau departe. mi-a fost greu

erau moi. fiecare mână ducea la cineva

o senzaţie ca atunci când mergeam pe câmp la ţară, pe câmpul arat. acolo erau bolovanii mei dragi. aici erau mâini.
oare ce semănam? le durea? avea să răsara ceva după ce treceam? şi ce răsărea chiar în clipa în care treceam?


am simţit mai pe la mijloc că pot călca fără să doară, aşa mi s-a părut... în rest, cred că am trecut speriată, să nu strivesc

PS şi mai e ceva: un fel de cadenţă, de ritm... nici prea repede, nici prea încet... de măsură, de metrică... aşa am simţit că pot trece cu cât mai puţină suferinţă în jur şi în mine

(rămâne deschis)