consemnări din larg

ascultaţi şoaptele (2)

ieri am ajuns acasă şi n-am mai plâns. despre ce s-a vorbit ieri îţi spun acum.
una dintre reţetele nefericirii e speranţa. speranţa nu este totuna cu nădejdea. speranţa e legată de dorinţă, nădejdea de trebuinţă. ce m-a umplut de uimire: ştiai că nu numai noi reacţionăm la evenimente? se pare că şi evenimentele, realitatea se comportă cu tine în funcţie de modul în care răspunzi tu. te temi, te strângi, ea te priveşte şi zice: ce faci? suntem într-o relaţie de feed-back cu viaţa. există acest operator integrant, relaţia, care ţine cont şi de ce vreau eu. realitatea nu e un tăvălug care să ne ia pe sus, să ne spulbere. există o realitate subiectivă, personală (aici intră dorinţele) şi Realitatea (aici intră trebuinţele). lumea seamănă atât de puţin cu ce-aş vrea eu! de multe ori ne gândim că dragostea lui Dumnezeu trebuie să semene cu ce înţelegem noi prin dragoste!

există un concept în yoga care spune că totul este real, dar în acelaşi timp totul se transformă. în această permanentă transformare a realităţii apare incertitudinea. singurul care nu se supune legii incertitudinii e Dumnezeu –de la acest nivel în jos putem vorbi de incertitudini (aceste lucruri nu sunt nişte sentinţe – vezi ce simţi în tine!)

să ne obişnuim cu starea de schimbare – iar aici, să accept şi să trăiesc această stare; eliberarea de frică
din cartea Copiii Dunei:” ...oamenii trebuie să aleagă mai degrabă nesiguranţa... abandonaţi certitudinea! e cea mai mare poruncă a vieţii...” (ce-am reuşit să scriu!)

ştii că îţi spusesem să faci o listă cu lucrurile la care nu poţi renunţa. dar: aproape că nu există ceva bătut în cuie. gândeşte-te la ceva ce pare de neclintit în viaţa ta şi vezi cum ţi se pare fără el. acum, pentru a desţeleni lucruri care par bine cimentate, hai la o mică joacă. lansezi nişte afirmaţii evidente, apoi la sfârşit zici “poate da, poate nu”; apoi faci exerciţiul pe un şir de fraze domestice, pe orice îţi iese din gură. treptat-treptat se deschide o cale spre flexibilitate, spre disponibilitate, inimă deschisă. trebuie să ne antrenăm cu lucruri mici, pentru a avea disponibilitatea să acceptăm schimbarea

o chestiune ce merge cu o treaptă mai sus de întrebarea “ce se petrece acum cu lucrul ăsta?“ este
totul se petrece perfect! totul se petrece aşa cum trebuie! – legate de “ Facă-se voia Ta“
oare totul se petrece aşa cum trebuie? subiectiv poţi zice nu. obiectiv, da!
şi:
orice s-ar întâmpla, voi face faţă – exprimare simbolică a privirii faţă către faţă a realităţii obiective. pot trage o învăţătură din orice.

exemple:
masa asta este groaznică……pot trage o învăţătură
întâlnirea a fost tare naşpa…..pot trage o învăţătură
mi-am pierdut portofelul……………………………(trage o învăţătură!)
mi-am pierdut locul de muncă…………………
căsnicia mea s-a dus…………………………………
mi-am pierdut cel mai bun prieten……………
am obţinut postul……………………………………
sunt iubit…………………………………………….
îmi iubesc prietenii……………………………………
întâlnirea a fost plăcută………………………………etc.

tot ceea ce ni se întâmplă ne permite să tragem învăţăminte!

şi să nu uităm că există o uşă care nu se deschide niciodată dinafară, ci doar dinăuntru
de către noi înşine,
în tulburătoarea întâlnire cu noi înşine

drag,
Anne

(Dalles,2005, cu Mario şi prietenii mei...)

ceva mai vechi, dar actual

ascultaţi şoaptele (1)

"Nu mai faceţi din viaţa voastră sală de aşteptare" (Ivan Amar)

ieri a fost o temă grea la conferinţă*! am venit acasă, am facut un duş şi am plâns sub multă apă... deci:
1. viaţa e incertitudine (noi ne agăţăm de certitudini, ne ecranăm, ne instalăm comod lângă oameni, lucruri, pe care vrem să le controlăm, dorim să avem stabilitatea, cuibul, grilele)
2. în această mare de incertitudini, există cel mai mare bine al meu, care nu e bătut în cuie o dată pentru totdeauna, e permanentul răspuns al vieţii, al Lui; există curenţii, bancurile de oportunităţi, care ne fac să fim vii, să adulmecăm, să ieşim din rutină.
Acum: am întrebările: cum fac faţă incertitudinii? ce se întâmplă dacă lucrurile nu ies aşa cum vreau eu, dacă cel mai mare bine al meu arată altfel decât mi-am imaginat? cum fac să nu ies traumatizat dintr-o astfel de experienţă? Dacă reperăm bine, dacă desluşim corect conţinutul oricărui eveniment din viaţa noastră, am făcut deja primul pas înainte pentru a face faţă incertitudinii. Şi acum, apropo de evenimente, veni cuirasatul numit PIERDEREA! ce este pentru tine? Pierderea e cea mai mare încercare şi posibil cel mai mare eşec/victorie! (încercarea ne e dată, răspunsul îl dăm noi!) Adu-ţi aminte de pierderile din viaţa ta - care crezi că a fost cea mai mare? care au fost reacţiile tale în întâlnirea faţă către faţă cu pierderea?dar înainte de ea, dar după? cu ce-ai rămas, ce-ai învăţat? nu firul epic interesează, ci cum am răspuns. Pierderea e cea mai grozavă oglindă ce ni se pune în faţă! Niciodată nu e prea târziu să ai o victorie, chiar dacă evenimentul s-a petrecut cu 20 de ani în urmă! Să nu mai fim depozitari ai pierderilor şi durerilor noastre.
Acum: ce nu ai vrea şi nu ai putea accepta că ai putea pierde? Atât timp cât îl conjugăm pe a avea şi nu pe a fi, pierderea va fi prezentă. Zen: a nu te ataşa de obiecte e echivalent cu a accepta perisabilitatea lor (deci şi că s-ar putea să nu mai ai!) Evenimentele percepute ca nedorite, ca rele, negative sunt acelea al căror rol în formarea noastră nu l-am înţeles încă! Toate evenimentele din viaţa noastră au valoare! Este vorba de o ecuaţie între gradul de suferintă şi cele trei instrumente de abordare a evenimentelor vieţii: aventura, explorarea, descoperirea. (Aventura e chintesenţa incertitudinii, cheia de boltă a curajului de a te arunca în valurile vieţii, de a afla.) Aceste 3 principii se pot aplica şi în cele mai mari suferinţe. Şi: în cele mai mari suferinţe au valoare maximă (eficienţă). Orice mi s-ar întampla în viaţă, voi face faţă! A privi în faţă e de fapt exprimarea simbolică a trăirii din plin a realităţii! (cineva spunea: voi nu trăiţi în realitate, trăiţi în realitatea voastră!). Şi astfel voi descoperi lucrurile aşa cum sunt, nu cum îmi imaginez eu că sunt.

Boala este o forma de ucenicie şi de învăţare.
Sănătatea este o formă de ucenicie şi de învăţare.
Sărăcia este o formă de ucenicie şi de învăţare.
Bogaţia este o formă de ucenicie şi de învăţare.
Depresia este o formă de ucenicie şi de învăţare.
Bucuria este o formă de ucenicie şi de învăţare.

Şi să nu uităm că totul e în ordine(a Lui)!

Cu drag, vouă tuturor, navigatori neînfricaţi!
Anne

* de fapt este un atelier viu, care se ţine din 2 în 2 săptămâni, miercurea, de la ora 17, la Universitatea Populară Ioan Dalles. Tema de anul acesta este "Reţetele nefericirii", în cadrul catedrei de yoga a universităţii. Mario Sorin Vasilescu ne îndrumă în această tulburătoare călătorie. La început este relaţia, suntem împreună, suntem vii, trăim! (aprilie 2005)



(publicat la acea oră pe www.agonia.ro)

arta de a asculta

Ieri am fost la Sala Dalles, pe negândite! Mama m-a încurajat! (Mulţumesc!)
Cum tema de anul acesta este arta de a asculta, s-a discutat despre ce anume ne declanşează rezistenţa la a asculta. Nasc rezistenţă exprimări de genul:

- eşti un om neînsemnat, eşti un nimic
- greşeşti întotdeauna, mereu faci greşeala asta
- cu tine nu se poate înţelege omul
- niciodată nu eşti atent când îţi vorbesc
- eşti un nesimţit
- eşti capricios
- neglijentule!
- şleampătule!
- eşti un ipocrit!
- eşti jalnic!
- m-am înşelat în privinţa ta, eşti un om slab
- mincinosule!
- bădăranule!
- eşti lamentabil
- plângăciosule!
- eşti stupid!
- tu niciodată nu spui adevărul, nu îmi dai dreptate, nu mă asculţi etc.
- tu întotdeauna te grăbeşti, faci aşa etc.

Dacă cineva ţi se adresează sub una din formele menţionate, observă PRIN CE te deranjează ; în acelaşi timp, dacă tu foloseşti asemenea exprimări, gândeşte-te bine, CĂCI tot ce ne face să punem la punct pe cineva reprezintă de fapt proiecţia părţii pe care nu o putem suporta în noi înşine! aşadar 1. caut să mă dezbar de jumătatea pe care o blamez în mine proiectând-o în celălalt, DAR 2. inconştient, caut să intru în legătură cu ea, pentru că are ceva de spus! (şi dacă aş asculta...)

În porţii mici - de 10 secunde la început- ASCULTĂ, când îţi aduci aminte, în jur. nepărtinitor, în/din toate direcţiile. sunetul prioritar să nu-ţi fure atenţia, neglijând astfel direcţiile mai tăcute. pentru asta trebuie să fim centraţi! poate că aşa se naşte echidistanţa: cu bunăvoinţa unor porţii mici şi perseverenţă!

E foarte uşor să vorbim, dar aşa greu să ascultăm!

Nu trebuie să suportăm viaţa. Trebuie s-o trăim!

ieriul nostru

te trimit repejor să vezi ce-a scris Lumi, tare m-a emoţionat (din păcate nu ştiu să fac link chiar pe titlul din pagina ei, e vorba de Au pus gratii florilor; şi dacă o să te laşi încetişor la vale vei descoperi alte minuni!)

ieri am fost la Dalles. au fost câteva expresii care mi-au mers la suflet:
* taina din noi, care ne îndeamnă să trăim şi să mergem înainte
* viul e foarte atent la viu - ştie să asculte!
s-a vorbit despre cele 3 maniere de ascultare a celuilalt>
- ascultarea în reprize
- auzirea fără ascultare
- ascultarea empatică: aici avem ascultarea din inimă, îi facem loc celuilalt
am lucrat în grupuri de 5-6 persoane, experimentând cam ce tip de ascultători suntem la acel moment şi bucurându-ne de prezenţa celorlalţi

am făcut exerciţii cu Cosmin la matematică până pe la 21.30. l-am ascultat pe Mih citind din cărticica Ice Age. pot să citesc singur, am admirat-o pe Ellie mamuta, cu bretonelul ei. ne-am spălat pe dintişorii noştri mulţi, ne-am pus aparatele dentare... am aerisit mult şi bine, să intre aerul de primăvară. şi am adormit repejor, ca nişte copii buni şi cuminţi

pavilionul cu săculeţ

am vrut să-ţi scriu şi azi, deşi am o stare uşor sucită în vrej

am luat cărticica de la Cotidianul interpret de maladii, de Jhumpa Lahiri! nu o rata!

mi s-au amestecat multe în ultima vreme, multe altfel... şi nu ştiu cum le primesc, cum mă apropii de ele. dar, culmea, am senzaţia că ele m-au adoptat. parcă aş fi copilul lor... (dar eu tot colţoasă, parcă n-am învăţat să spun, să cer, să primesc. să fiu blândă, vorba lui Cos)

aşadar: mi-am făcut un blog nou, unde scriu cam ce fac eu cu săculeţul la ora 6 dimineaţa... e mai întunecos un pik decât follow me... dar e un pas mic şi foarte, foarte important pentru mine... pentru străina de mine.

te invit azi la Sala Dalles a Universităţii Culturale Ioan Dalles (la Universitate, lângă librăria Noi), dacă vrei să vii. de la ora 17, la conferinţele-atelier pe care le ţine Mario despre arta paşilor mici (iată!) de a ne avânta printre schimbări şi incertitudinile vieţii! te aştept!

scrisorică de la Dalles

Cioc-cioc! aseară te-am aşteptaaat, şi n-ai veniiit... (mai ştii cântecul ăsta de la Cenaclu?)

S-a zis aşa: să facem curat în debara! Că subconştientul e opresat când e brambureală în debara. Putem ajunge să punem kg în plus din motive de dezordine cronică, de anarhie acolo. Şi se poate slăbi între 3-6 kg când lăsăm libera circulaţie între rafturi (plus şifoniere).

Şi la 2-3 ore să facem 3 respiraţii profunde, care să înceapă cu expir lent şi profund, apoi relaxăm, şi abia apoi inspirăm, şi nu tot aerul dintr-o dată, ci lent... Asta e tot ceva de genul: goliiim, ca să facem loc pentru inspir.

Zicea să ne dăruim simplificarea ca aranjare de Sărbători... Să facem loc pentru lumina Naşterii de Crăciun...

Te pup cu dor!

PS Am mai aflat că Mario are şi o emisiune la radio, marţea, de la 10 seara, pe Radio Bucureşti.

Moni