stii ce mi se pare cumplit in mine? imbinarea asta perfecta, bazata pe FRICA. frica de a nu pierde, frica de singuratate, teama ca puii mei sa nu pateasca ceva, frica de a nu ma descurca material, frica de necunoscut... toate aceste frici au dus in mine la aliante, la puzzle-uri imbinandu-ni piesele la micron, pentru ca edificiul sa reziste. sa rezistam eroic, altfel fiecare dintre noi se va narui necrutator. ma uit la mandalele mele si vad ceva monstruos de armonios, dureros de egal "cuminte', in limitele unei educatii nivelatoare. dar unde e griul de dedesubt? apa, lipsa fundatiei? unde sunt?

M., nu o sa vina nimeni sa restaureze in tine ceea ce doar tu poti si trebuie sa faci. razboiul a fost al tau. si camera in care te-ai intepat in ac. singura va trebui sa inviezi, ca sa poti salva tot ce pare amortit si fara viata: copacii, penele, cainii voiosi si credinciosi, apele pline de pesti.... oamenii... 

este teritoriul tau interior, M.

hai...

scoica-balon

Cum, cum să mă înalţ cu balonul-scoică, prins de o margine a mandalei, când el e mai mult o scoică-balon?

Cum să mizez pe norişorii zimţaţi, când eu MĂ ŢIN STRÂNS agăţată de fir, iar firul e îndesat în nisip, până la sfârşit?

În dreapta jos, privesc frunza imensă, degajat lipită de pământ... sau nu lipită, curbată, fără griji în spaţiul ei de a fi. Ploaia pică pe ea, îi aud sunetul, totul pare firesc!...

Dar în stânga sus văd arabescul rotocol care dezechilibrează totul. E ca al porţii ruginite de la ţară, pe care nu o mai deschide nimeni, de mult. Utilitatea ei, oare, unde s-a dus? O poartă închistată, ruginită, prăbuşită, nefolosită cui îi mai e de folos? Se numeşte "poartă", desigur, dar... Oare ce vânt o poate desţepeni? Ce uragan? Sau ce cheie, ce zefir, când drumurile ei de balans par închise?

Mă uit mai atent la desen... şi văd că arabescul acela dezechilibrant e o cheia-sol, pe care infinitul se frânge-răsfrânge..., ajungând la balotul generos de grâu, la scoica dintre pipe, la graficul unei funcţii care reprezintă firul ce mă ţine prizonieră, la frunza scăldându-se în ploaie... Totul dansează pe un portativ nevăzut, dar auzit în tăcere...

reflectari

Aerisit si dens.

Undeva, vad un fragment din locul de joaca din Aleea Livezilor. Ma fascina si ma temeam, deopotriva. Altundeva, un iglu in zapada copilariei, alaturi de Nicu. Alta copilarie, nu ca cea cu Adi.

Liantul: frunza sau ochi, se pare ca totuna.

Remarc siguranta, deplina incredere ca plec dintr-un loc si ajung in altul. Fara sa am grija pe unde, unde, cum? Totul e sa ma las in albia unor arcuri de cerc, care au o intelepciune a mladierii. Nici macar nu simteam asta, intelepciunea. Doar ca si cum as fi fost in spatele unei mame-maimuta, care ma poarta din ram in ram.

Elasticitate si incredere...

Linie străină - şi totuşi nu

Balans. Linia aceea străină pare un dragon bidimensional, presat. Cum de s-a infiltrat aici?

În stânga jos, un mecanism de ceas, gravat cu graţie. Arabesc uşor tremurat, în care disting UN FEL DE FREAMĂT. Aşadar, nu s-a stins? Freamătul... Nu, e bine mersi! Chiar dacă dragonul străveziu şi-a băgat coada unde nu îi fierbe viaţa şi chiar dacă el frânează ceva, CORABIA-FRUNZĂ se balansează pe o mare invizibilă. Da, se balansează şi are pânzele-frunze PLINE de vânt. CEVA gâlgâie în forma umflată a frunzelor: belşugul poate? Articularea? Timpul de sub corabie, CEL PREŢIOS, îi imprimă navei BALANSUL. Balansul înseamnă MIŞCARE, CURIOZITATE, LĂSARE în voia transparentă a curenţilor vieţii.

Citesc o frumuseţe care îşi urmează cursul, dincolo de sau poate împreună cu acel dragon care cred că nu întâmplător face parte din peisaj...