ieri mă gândeam cum împunge noua rădăcinuţă a orhideei mele simbolice lumina... cum o pipăie... şovăie?
o viaţă întreagă mi-am cântărit bine gesturile, cuvintele, cenzurând o mare parte dintre ele... pentru că unele lucruri erau prea grele pentru toată lumea, şi atunci erau evitate. dar eu trebuia să le rostesc! doar că nu puteam să le rostogolesc şi să le dau drumul înafară... şi atunci cădeau înăuntru... le păstram în mine, deşi simţeam că le frânam! lucrurile trebuie să circule, să iasă în lume în bucuria împărtăşirii! când sunt frânate şi reţinute, ca şi lacrimile dinlăuntru, ceva se fisurează... multe rădăcinuţe din mine n-au avut curajul să mai întrebe lumea şi să iasă din scorbura lor... ele au rămas suspendate, vigilente şi uscate (sau putrezite), dar în germene ele există!
de aceea rădăcinuţa cea nouă îmi vorbeşte şi iese la întâlnirea cu lumina ca un iepuraş!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu