tocmai ea

Ceaşca de cafea

de Constantin Nisipeanu

Cafeaua aceasta are ceva miraculos în ea. Nici nu-ţi dai seama

ce film captivant se desfăşoară în ceaşca ta.

Priveşte:

Nu ţi se pare că parcurgi o sală dintr-un salon de pictură?

A trecut pe aici vreo mână de meşter iscusit

care pe albul imaculat al ceştii a închipuit în pripă

aceste desene fantastice, absurde, demente,

acest portret de bărbat din ai cărui ochi ies fluturi?

Uite, unul din fluturi seamănă cu o icoană de înger bizantin.

Puţin mai departe, iată şi un portret de femeie.

În loc de păr are pe cap o palmă cu degetele răsfirate

din care ţâşnesc copaci parcă bătuţi de vânt

iar dintre ramurile neliniştiţilor copaci se înalţă agale

un vultur care poartă în cioc un pantof cu tocul înalt.

Priveşte acolo, pădurea aceea fantastică, unde dintre brazii

care plutesc în aer cu vârful în jos iese un picior

delicat de femeie şi un braţ atât de gingaş că nu

îndrăzneşte să înlăture mărăcinişul ce îi stă în cale.

Nu simţi şi tu că dintre ramuri acum, acum, poate într-o clipă,

ar putea să-şi facă vânt spre luminişul din faţă şi

încântătorul trup pe care în spatele acestor membre îl bănuim

zbătându-se să-şi urmeze piciorul măcar până la luminiş.

Dar să mai zăbovim un pic în faţa pădurii.

Mai ştii, s-ar putea să izbucnească dintre ramuri

tocmai fata pe care o aştepţi,

tocmai ea,

fata pe care o aştepţi de mii de ani.