"Eu sunt Adevarul" - Michel Henry

"Daca oamenii sunt acesti Fii ai lui Dumnezeu in Hristos, cum anume se explica faptul ca atat de putini dintre ei stiu si isi aduc aminte de aceasta? Daca poarta in ei aceasta Viata divina si imensitatea ei, pentru ca nu exista alta Viata decat aceea si viii nu pot decat sa se plece sub revarsarea ei, cum anume trebuie inteles faptul ca ei sunt atat de nefericiti? Fiindca, la urma urmei, nu necazurile care le vin de la lume ii mahnesc. In realitate, de ei insisi sunt atat de nemultumiti. Propria lor incapacitate de a-si realiza dorintele si proiectele, sovaielile lor, slabiciunea lor, lipsa lor de curaj provoaca in adancul lor insisi raul de a fi care-i insoteste de-a lungul lugubrei lor existente. Daca nu inceteaza sa atribuie imprejurarilor sau altora cauza esecului lor, e numai pentru a se amagi pe ei insisi si a uita ca aceasta cauza e in ei insisi. Asa cum spune Kierkegaard, nu disperam atat de faptul ca n-am ajuns Cezar, ci de faptul ca n-am ajuns acest eu. Dar cum sa disperam de acest eu, daca el nu e nimic mai putin decat venirea in noi a lui Dumnezeu in Hristos? O astfel de disperare nu e cu putinta decat daca, intr-un fel sau altul, omul a uitat stralucirea conditiei sale initiale, a conditiei sale de Fiu al lui Dumnezeu - a conditiei sale de "Fiu in Fiul" "

*pasaj din cartea "Eu sunt Adevarul", de Michel Henry - Editura Deisis, 2007*

fragii

...şi am înţeles că fragii trebuie găsiţi,

simţiţi,

culeşi

nu când greul va trece sau întorcând capul de la greu şi atunci zărindu-i pe ei,

ci în-chiar-miezul-greului,

al încercării,

al plânsului...

dacă nu-i voi găsi acolo, nu-i voi gusta nicăieri...

respiratia

am simtit-o in albia ei, despicand in doua pamantul inert. culoarea lui mai ales ma durea: nu avea stralucire..., ca si cum in adanc focul se stinsese de mult.

ea traversa dus-intors aceste tinuturi opace. oare unde sunt ascunse potentialele seminte care sa faca aceste neinventate pamanturi sa se bucure, sa sclipeasca?... intr-o zi, pentru ca ea nu a obosit sa calatoreasca, voi afla.

~*~

ma imprietenesc cu ziua de azi, observand-o. 

vai, cat de gospodara este!

ea deretica si impodobeste pomii,

ea linisteste campia...

ea bucura ce e de bucurat

si insoteste ce e de inotat.

aproape ca imi amintesc ca respir de dragul ei!

)*(

apoi, culorile s-au intors din nou in viata mea

^^^

nu mi-e frică de rai, nu mi-e frică de iad,
dar mă tem că voi fi întrebată:

ai trăit din plin? 

(^)

drojdiei, ca sa creasca, ii trebuie caldura si putin dulce... si apa...
oare noi suntem altfel? fermentul e aproape, chiar daca uneori bajbaim dupa el ca orbii... iar de lacrimile ori apa proaspata de izvor ne voi insoti, sa ne dam voie sa fim fragili,...umani,... ne vom frange ca painea si vom rasari ca bobul de grau...