o particula fericita

sunt fericita ca retelele mele energetice, suflul meu, inima mea trec prin pragul Sfintei Biserici si, dincolo de el, pana inspre altar.
sunt fericita ca sunt o copila a Bisericii si ca viata mea e o amprenta in Viata ei...
sunt fericita ca aici, in Biserica, sunt protejata si erorile de drum sunt anulate... exista Drumul, iar daca el e adulmecat Aici, Simtit, Experimentat, esti format din nou, plamadit sub tot ce e Viu, din substanta Viului...
ma simt fericita intre Tainele ei vii si intre oamenii vii...
ma simt o particula fericita respirand binecuvantarea de la inceputul Sfintei Liturghii:
Binecuvantata este Imparatia! A Tatalui, si a Fiului, si a Sfantului Duh!

biblia e o casa

acum am inteles: biblia e o casa, si chiar si eu locuiesc in ea! ce ar mai fi de zis?

ogorul

urmez instructiunile pe care ucenicul tau Iov mi le da. pierd cartile, parfumul si drumul.

litera care am ajuns prin contractie inoata dincolo de lan. ce de valuri in ogorul rosu la seceris!

hai sa-ti spun

hai sa-ti spun:

putem intra in cuvinte ca intr-un cer frumos -

 

ele miros

ca spicele tavalite in curcubeu,

ca glasul tau sau chiar ca al meu

cand te strig

 

stiu, uneori ti-e frig

cand mai pasesti intr-un hau

 

dar aici, aproape, sunt eu -

 

cu spicele risipind

 

fricile...

poezie Petre Stoica

CEVA
Mihaelei Şchiopu

Acolo în grădină
printre ridichi şi foi de salată
printre cioburi de sticlă şi bulbi putreziţi
printre pietre şi pene de cintezoi
într-o zi am găsit
ceva ce găseşti numai o singură dată în viaţă
ceva fără formă ceva fără gust şi culoare
ceva topindu-se ca literele soarelui pe apă
ceva mai frumos decât genele iubitei
ceva cald şi dureros ca o melodie depărtată
ceva…

acolo în grădină
ceva ce găseşti numai o singură dată în viaţă

(de aici)

(...)

moartea, ca şi viata, are măreţia ei. de fapt, cred că totul e o mare Viaţă!

"Cuvintele lui Hristos" - Michel Henry

"În cazul Scripturilor, această dificultate creşte considerabil (...). Cei care au rostit cuvintele relatate în Evanghelii, presupunând că ele au fost într-adevăr rostite, au dispărut. Feţele lor s-au şters în ceţurile istoriei. Cuvintele lui Hristos Însuşi care au răsunat sub cerul Iudeii şi al Galileii stârnind admiraţia sau mânia ascultătorilor Săi nu sunt oare departe de noi, aparţinând unei lumi dispărute? Presupunând şi aici că au fost rostite aşa cum le-au parvenit, ce relaţie există între civilizaţia cărora le sunt tributare şi cea în care trăim noi, ce sens mai pot avea pentru noi asemenea cuvinte? Dar cuvântul lui Hristos care a răsunat prin satele iudaice, în sinagogile din Nazaret şi Capernaum, pe drumurile Samariei sau sub bolţile Templului din Ierusalim e Cuvântul Verbului, Cuvântul în care ne-am născut. În el a venit la viaţă viaţa noastră, fiecare e revelat sieşi pentru a fi acest Sine ireductibil la oricare altul care este pentru totdeauna. Acest cuvânt vorbeşte în noi, el îi vorbeşte fiecăruia propria sa viaţă, şi fiecare îl aude. Nu îl aude cum auzim zgomotul lumii. Îl aude în tăcerea în care niciun zgomot nu e cu putinţă, şi nicio privire - în ascunsul inimii, unde vede Dumnezeu, unde vorbeşte Cuvântul Său. Fiecare îl aude în suferinţa şi bucuria sa, în plictiseala, ca şi prin Dorinţa sa care nu are obiect pe pământ. Acest Cuvânt nu este nici suferinţa sa, nici bucuria sa, ci îmbrăţişarea în care el încearcă acestea. Când în ele încearcă dintr-o dată această îmbrăţişare mai puternică decât el, puterea fără margini care nu încetează să ţâşnească în el şi să-l dea lui însuşi, el ascultă Cuvântul lui Dumnezeu."

"Cine ascultă acest Cuvânt acolo unde el ne vorbeşte, acela aude pentru totdeauna zgomotul naşterii sale. Lui îi spune Cuvântul: "Astăzi te-am născut"."

(fragmente din cartea "Cuvintele lui Hristos", de Michel Henry, apărută la Editura Deisis în anul 2005, în traducerea d-nului Ioan I. Ică jr, carte pe care o citesc cu fericire şi recunoştinţă!)