„În virtutea unei nostalgii originare, omul tinde să se împământenească, vrea să ajungă acasă, în siguranţă. Acolo unde se simte bine, omul se şi instalează pentru a rămâne pentru totdeauna. În acelaşi timp însă este conştient că nu poate rămâne definitiv în această lume. Trebuie să pornească din nou, mereu, la drum. Trebuie să-şi lase căminul pentru a pleca mai departe, pe drumul său. Pornirea la drum presupune o ruptură. Ceea ce este vechi trebuie părăsit. Lucrurile nu se petrec mereu la fel. Nu putem rămâne pentru totdeauna în acelaşi loc.
Cât timp suntem pe drum, trebuie să ne îndreptăm spre o ţară mereu alta. Fiecare plecare la drum ne inspiră la început teamă. Dar trebuie să renunţăm la ce este vechi şi familiar. Dar când renunţăm, încă nu ştim ce ne aşteaptă. Necunoscutul provoacă în noi anxietate. În acelaşi timp, plecarea la drum este o promisiune a ceva nou, absolut inedit. Fără aceasta, viaţa înseamnă înţepenire. Ceea ce nu se transformă îmbătrâneşte şi sufocă. În viaţă ni se deschid perspective nebănuite, care devin posibile doar renunţând la vechile tipare.
Dorim să fim acolo unde există ceva care ne încântă, ne mişcă. Discipolii de pe muntele Tabor voiau să construiască trei colibe pentru a trăi neîncetat bucuria Schimbării la Faţă. Isus nu le-a îngăduit-o. În clipa imediat următoare lumina de pe Tabor a fost urmată de un nor întunecat. Discipolii nu se pot opri. Trebuie să-şi vadă de drum, să coboare muntele. Le va lipsi, desigur, seninătatea lui. Orice revelaţie seduce, ne dă sentimentul eternităţii, iar noi am vrea să-l reţinem însuşindu-ne ceea ce nu poate fi cuprins, căci nu aparţine nimănui. Dumnezeu nu se lasă cuprins. Fiind un Dumnezeu al exodului, al pornirii la drum, ne îndeamnă necontenit să nu rămânem pe loc. Lui Moise îi spune: ”De ce strigi la Mine? Spune israeliţilor să pornească la drum” (Ex 14, 15). Israeliţilor le este teamă însă. E adevărat că în Egipt erau sclavi, erau lipsiţi de libertate. Se obişnuiseră însă cu jugul, căci traiul bun nu lipsea. Doreau să plece, dar în acelaşi timp se temeau să o facă. Trăim cu toţii această ambivalenţă. Deşi profund nemulţumiţi de viaţa noastră, ne este totuşi teamă să plecăm, să renunţăm la ceea ce ne este familiar, să ne schimbăm pe dinăuntru şi pe dinafară. Viaţa se rezumă la a fi mereu pregătiţi de drum. Atunci avem nevoie, ca şi israeliţii, de un înger care să ne încurajeze în primii paşi, să ţină toiagul peste Marea Roşie a temerilor noastre pentru ca noi să putem păşi siguri, cu încredere, în noianul ei.
Atmosfera zilelor noastre este mai degrabă cea a resemnării, a autocompătimirii; stă sub semnul deprimării şi al insuportabilităţii durerii. Ne complacem în ideea că totul este atât de greu încât nu ne mai rămâne nimic de făcut.
Iată şi motivul pentru care mai ales astăzi avem nevoie ca îngerul începuturilor de drum să ne dea speranţă în timpul pe care îl trăim, să ne ajute să pornim spre noi orizonturi.
Pentru aceasta ni se cere să ne desprindem de reprezentările serbede şi de imaginile fără viaţă.
Şovăim nu de puţine ori neştiind încotro ne poartă drumul. Atunci îngerul începuturilor de drum ne va sta alături să ne încurajeze. „Căci îngerii ne stau alături/ oriunde am porni, mereu” (Emily Dickinson)”
(fragmentul reprezintă cap. 5 al cărţii „50 de îngeri pentru întregul an” de Anselm Grun, Galaxia Gutenberg, 2007 – recomand cartea cu bucurie!)
!!!!!
RăspundețiȘtergere