i-am văzut lacrimile strânse la baza construcţiei futuriste şi am ştiut că ceva e stătut acolo. apa aceea captivă, fără aerisire, e încapsulată şi pasivă.
azi-noapte mi-a venit gândul că picioarele mă dor mai puţin când urc scările şi senzaţia de epuizare e mai pală pentru că i-am văzut rădăcinile cum urcă! şi rădăcinile ei funcţionează, îşi fac treaba!
simplul fapt CĂ O VĂD (pe ea, pe orhideea mea reprezentare simbolică), că nu e rămasă pe nicăieri în gând, că o pot pipăi e ceva preţios! aşadar ce simţeam risipit NICIUNDE devine palpabil. chiar ofilirea ei e mult mai preţioasă decât ceva abstract, rătăcind în eter... mârţoaga din poveste e aici! nu e o iapă imaginară trupeşă, plină de forţe, e această fragilitate care alege să mi se dezvăluie... asta e realitatea şi nu alta!...
totul e un proces.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu