16 feb. 2007

Christina Moni's world

de Andrew Wyeth

aseară la budozen a fost un moment când parcă m-am întâlnit cu miezul furtunii! trebuia să fiu pe picioarele mele, să o înfrunt, dar mie îmi plăcea să o privesc cum îşi umflă pânzele şi să mă las dusă de curenţii ei... era un soi de frumuseţe sălbatică, să privesc în ochii furtunii, era ceva, cum să zic, foarte personal... parcă eram Alice dusă departe, cu căsuţă cu tot (şi cu căţel!). furtuna era un coleg, cu care lucram pe perechi de câte 3. eu şi o altă colegă îl ţineam de câte o mână. în prima etapă, el îşi lăsa mâinile moi, libere în mişcări, prietenoase, iar noi două doar le simţeam în palmele noastre, neîngrădite. în faza a doua încercam să îi blocăm mişcările, iar el ni se împotrivea. el fiind el, iar doi fiind doua muieri micuţe, cam fugea cu noi prin sală, însă, crede-mă, deşi avea ceva în el care părea că ne spulberă, nu simţeam răutate. cred că de aia mă simţeam foarte liberă, deşi scuturată şi dusă de colo colo... şi a mai fost un fragment. tot în acest grup de 3 persoane, fiecare dintre noi, cu sprijinul colegilor, trebuia cu o mână să mângâie un săculeţ, cu gingăşie şi blândeţe, iar cu cealaltă mână, simultan, să împingă-respingă alt săculeţ, cu o notă destul de agresivă. ce sacadate erau mişcările de mângâiere! şi ce-am mai remarcat la mine: nu-mi venea să-i privesc în ochi pe colegii care ţineau săculeţii, suporturile blândeţii şi ale agresivităţii, dacă pot zice aşa. mă simţeam prinsă în mrejele mângâierii ori ale luptei, care parcă se întreţineau dintr-un automatism. m-am surprins când, privindu-l în ochi pe colegul care mă "împungea", m-am întrebat: stai aşa, tu de ce te baţi? şi mi-a fost milă, m-am înduioşat...

2 comentarii: