„În jurul nostru întâlnim oameni care nu mai au dorinţă de viaţă pentru că le-a fost rănită viaţa şi nimeni nu le-a uns rănile şi acestea s-au infectat… Eu întâlnesc foarte mulţi oameni care au fost atât de loviţi în viaţă de când au fost copii, încât nu mai au nicio legătură sănătoasă cu nimeni: nici cu ei înşişi, nici cu părinţii, nici cu cei din jur. Dacă atunci când suntem foarte mici suntem foarte răniţi, rău loviţi, noi începem să avem o relaţie falsă cu noi, se creează în noi, cum spun psihologii de astăzi, nişte mecanisme de apărare şi noi ne înstrăinăm de noi înşine şi sigur şi faţă de ceilalţi. Suntem înfăşuraţi în felul de a fi care nu suntem noi, şi din adâncul acestei înfăşurări sufletul strigă: „Nu mai vreau să trăiesc aşa, nu mai pot să trăiesc aşa”. Atunci Dumnezeu trimite în calea acelui suflet un om, un băiat dacă eşti fată, o fată dacă eşti băiat, un părinte pe care îl întâlneşti la o înmormântare, o maică pe care o întâlneşti la o mănăstire sau în tren… Întâlnim aşa pe cineva la un botez, la o nuntă şi deodată se face o crăpătură şi vedem lumina şi zicem: „A, s-ar putea să nu fie asta tot!”. Şi în ziua aceea băgăm de seamă că cerul are nori, că pământul are flori, că pietrele sunt frumoase… Unele sunt atât de frumoase! Nu vorbesc de pietrele preţioase, ci de pietrele de pe drumuri, din râuri…”
(fragment din cartea „Deschide cerul cu lucrul mărunt” – Monahia Siluana Vlad, Editura Doxologia)
