1 sept. 2009

Charlotte Joko Beck


dimineaţa asta mi-a fost dor de Charlotte Joko Beck! tare. aşa că am căutat-o pe net şi am găsit două cărţi ale ei, care pot fi cumpărate de pe site-ul http://www.okian.ro/, unde găsiţi peste un milion de cărţi în limba engleză. cărţile Charlottei sunt:
Everyday Zen: Love and Work - Charlotte Joko BeckThorsons; ISBN: 9780722534359A Zen guide to the problems of daily living, love, relationships, work, fear and suffering. Combining earthly wisdom with spiritual enlightenment, it describes how to live each moment to the full and shows the relevance of Zen to every aspect of life.
şi
Living Everyday ZEN - Christina Becker, Charlotte Joko BeckSounds True Inc.,U.S.; ISBN: 9781591798057

*
Fructul practicii

Suntem în mod constant în căutarea fericirii, care pentru cea mai mare parte dintre noi înseamnă să eliminăm experienţele nefericite din viaţă pentru a le înlocui cu momente fericite. Totuşi, această căutare ar putea fi avută în vedere sub o alta formă: încercarea de a trece de la un cotidian de lupte fără sfârşit la o viaţă de acceptare cu bucurie. Pentru că nu e vorba de aceeaşi finalitate în cele două cazuri: căutarea de a ne înlocui o stare de rău cu o stare de bine este un lucru (în această perspectivă se înscriu un număr mare de sisteme de terapie care caută să înlocuiască un „eu nefericit” cu un „eu fericit”), iar a vrea să înlocuieşti o stare de luptă permanentă cu bucuria este altceva, cu totul diferit. Acest demers este cel al zen-ului (şi poate că şi al altor câteva discipline sau terapii) şi este conceput pentru a ne ajuta să trecem de la sinele nefericit – lupta – la „non-sine”, care este bucuria în stare pură.

Odată ce şi-a postulat existenţa unui sine, toate experienţele subiectului vor fi în mod necesar egocentrice – centrate pe acest „eu”. „Eu”-l, fiind centrul tuturor preocupărilor noastre, ne opune la tot ceea ce ne este exterior. Suntem în mod continuu în stare de alertă şi de autoapărare: ne supărăm sau punem bot şi devenim rapid ursuzi dacă lucrurile nu merg aşa cum dorim noi – această rezistenţă este interpretată de către „eu” ca fiind o agesiune din partea lumii înconjurătoare. Dar aceasta nu e tot, egocentrismul are de asemeni o altă consecinţă: pentru că ne „învârtim” doar în micul nostru univers limitat, suntem incapabili de o viziune globală şi lucidă asupra lucrurilor, şi suntem într-o stare de confuzie permanentă. Iată, din păcate, cum trăim cea mai mare parte dintre noi.

Cu toate că n-avem nici o experienţă în privinţa a ce anume ar putea fi contrariul lui „eu” – „non-eu”-l – să încercăm să ne imaginăm cum ar putea fi viaţa trăită prin intermediul unui „non-eu”. Mai întai să ne înţelegem bine: a fi în starea de „non-eu” nu semnifică să dispari de la suprafaţa pământului încetând să exişti. A fi în starea de „non-eu” înseamnă simplu o recentrare; nu mai suntem centraţi pe sine sau pe cei din jur, suntem centraţi, atât şi nimic mai mult. „Dar pe ce ?” mă întrebaţi. Nu suntem centraţi pe ceva particular – pe anumite lucruri sau anumite fiinţe – suntem centraţi pe universal. Îmbrăţişăm toate lucrurile, dar fără ataşament particular pentru ceea ce sunt acestea, aşa încât caracteristicile tipice ale „eu”-lui să nu aibă ocazia să se dezvolte. În absenţa afirmării „eu”-lui, nu mai există celălalt sau lumea exterioară care să reprezinte o ameninţare pentru noi. Nu mai avem teritoriu de apărat şi deci nu mai avem motiv să fim permanent îngrijoraţi şi angoasaţi, să fim mereu „cu capsa pusă” şi să ne supărăm pentru nimic; şi, mai ales, în sfarşit viaţa iese din ceaţă şi confuzie. De aceeea a trăi în „non-eu” înseamnă a locui în bucurie. O bucurie care se revarsă asupra întregii lumi, de altfel; cum „non-eu”-l nu se opune la nimic şi nimănui, are efecte binefăcătoare asupra a tot.

Dacă „non-eu”-l este o perspectivă inspiratoare pe care trebuie s-o păstrăm în minte pentru a ne ghida şi a ne hrăni evoluţia spirituală, trebuie să recunoaştem că, pentru cea mai mare parte dintre noi, practica va trebui să urmeze o apropiere foarte graduală care va produce o eroziune progresivă a „eu”-lui. Şi prima etapă a călătoriei constă în a progresa de la starea de rău la starea de bine. În ce sens trebuie să înţelegem aceasta? Este imposibil să sărim direct dintr-o stare de durere şi de confuzie – când ne simţim atât de rău în pielea noastră că nu mai suportăm nimic, nici pe noi, nici pe alţii, nici situaţiile cotidiene – la o stare de „non-eu”. De aceea, primul stadiu al practicii zen este destinat să înceapă această cotitură, şi este munca pe care o desăvârşim în timpul primilor ani de zazen. În acel stadiu, poate fi indicat pentru anumite persoane să urmeze în paralel o formă de terapie inteligentă, dar să nu generalizăm: fiecare om este un caz particular. Până la urmă, esenţial este să reţinem că nu putem să ne dispensăm de această primă etapă şi că ar fi o eroare grosolană să încercăm s-o sărim: este indispensabil să trecem de la o stare relativ proastă la o stare relativ bună.De ce am spus „o stare relativ bună”? Chiar dacă avem impresia de a fi găsit o formă de viaţă mai fericită, această fericire nu este o stare definitivă. Rămâne foarte precară atat timp cat viaţa noastră rămane bazată pe noţiunea unui „eu”. Şi de unde vine această precaritate? Din faptul că edificiul fragil al vieţii noastre e construit pe nisipurile mişcătoare ale unei idei false: ideea că noi suntem un „eu”. Toată lumea o crede cu tărie şi, pe cât de eronată este această convingere, pe atât de solid este ancorată în inima fiecăruia dintre noi. De aceea toate formele de practică spirituală care atacă această credinţă ne sunt greu de abordat. Singura soluţie cu adevărat satisfăcătoare este de a aborda calea care ne va aduce la înţelegerea că natura noastră adevărată este „non-eu”-l şi să o realizăm în totalitate. Aceasta este finalitatea zazen-ului. Ajutandu-ne să explorăm chestiunea naturii noastre adevărate – „eu” sau „non-eu” – practica zen-ului va transforma complet orientarea şi valorile vieţii noastre, ca şi tonalitatea trăirii noastre. Să examinăm diferitele etape ale acestei practici.

Am evocat deja primul stadiu, care constă în a ne face să trecem dintr-o stare de relativ rău într-o stare de relativ bine. Acest relativ bine este în întregime precar, întrucât e susceptibil de a fi pus în chestiune în fiecare clipă, dar nu e mai puţin indispensabil. Trebuie, în fapt, să avem un minimum de stabilitate şi să ne simţim cel puţin un pic bine în pielea noastră pentru a putea să ne angajăm în mod serios într-o practică spirituală. Odată reglată acestă primă problemă, putem trece la stadiul următor: zazen-ul ne va permite să analizăm atent, „să trecem prin ciur”, fără odihnă şi cu maximum de luciditate, toate caracteristicile noastre fizice şi mentale. Aşa vom vedea apărând anumite scheme [de gândire, comportamentale]: învăţând să ne recunoaştem dorinţele, invidiile şi pulsiunile egoiste, sfârşim prin a ne da seama că aceste scheme recurente, aceste reflexe de dorinţă nu sunt nici mai mult nici mai puţin decât ceea ce noi ne-am obişnuit să numim „eu”. Şi, pe măsură ce progresăm în practica noastră, ajungem să înţelegem nepermanenţa şi vacuitatea acestor scheme. Până acolo că suntem capabili să renunţăm. Nici măcar nu ne vom forţa să le părăsim, se vor detaşa ele însele puţin câte puţin, precum cad frunzele moarte toamna din copac, în mod natural. Dacă aceste scheme vechi se pot dizolva astfel de la sine, este pentru că irealitatea lor fundamentală apare cu claritate la lumina conştiinţei lucide – un foc orbitor care vă face să recunoaşteţi imediat adevărul de fals. Şi cel mai bun mijloc pentru a reîmprospăta lumina conştiinţei, făcand-o mereu mai alertă şi mai lucidă, este de a face zazen în mod inteligent în fiecare zi, şi în sesshin. Cu dispariţia gradată a vechilor scheme egocentrice, „non-eu”-l – deja prezent – ni se va dezvălui în mod progresiv, umplându-ne de o pace şi de o bucurie mereu mai mari.

Desigur, e uşor de descris un astfel de proces, dar e cu totul altceva de a-l trăi. Este un proces de care să fii mai degrabă înfricoşat, deprimat şi chiar descurajat, este o repunere în discuţie mai mult decât radicală: este „eu”-l nostru, sau cel puţin ceea ce am considerat întotdeauna ca fiind „eu”-l nostru, care se vede zdrobit. Şi dacă e minunat de inspirator să auzi vorbindu-se despre „sfârşitul ego-ului” şi despre „non-eu”, aceasta poate fi o experienţă teribil de dificil de trăit: cum să nu-ţi fie teamă când vezi dintr-o dată răsturnate toate punctele de reper obişnuite…Orice ar fi, cei care vor şti să se arate răbdători şi hotărâţi în practica lor vor culege în mod sigur fructele: vor cunoaşte din ce în ce mai mult bucuria şi pacea şi vor fi capabili să ducă o viaţă bogată în binefaceri pentru alţii, pentru că sunt inspiraţi de compasiune. În paralel, vulnerabilitatea lor la aleatoriul circumstanţelor se va diminua, în mod lent dar sigur. Ceea ce nu înseamnă în aceeaşi măsură că o asemena evoluţie va fi lipsită de probleme; pentru că în mod sigur probleme vor fi: este soarta condiţiei umane. Se poate să avem impresia că am ajuns într-o stare mai rea ca înainte, văzând toate cele ce ies acum la suprafaţă: atâtea lucruri reprimate sau ascunse până atunci. Între timp, vom avea totuşi impresia de a ieşi din confuzie şi de a înţelege mai bine lucrurile, ceea ce ne va permite să încercăm o anumită satisfacţie.Trebuie să ne înarmăm cu răbdare enormă, cu perseverenţă şi curaj pentru a ne continua practica spirituală în momentele de extremă dificultate. Pentru că doar o practică decisă este capabilă să zdrobească vechile noastre obişnuinţe de viaţă, aceste reflexe vechi care ne împingeau să urmărim fericirea cu orice preţ, să facem orice pentru a ne satisface dorinţele şi să ne dedăm la orice josnicie pentru a evita să suferim – fizic sau moral. Esenţialul trebuie înţeles în măruntaiele noastre şi nu în capul nostru: nu vom gusta bucuria alergând după fericire, ci experimentând viaţa aşa cum ni se prezintă, în toate circumstanţele. Fiind viaţa ta. Trebuie să-ţi trăieşti viaţa din plin, fără să o iei pe ocolite, fără să te eschivezi de la ceva; dar nu pentru a-ţi satisface propriile dorinţe, ci pentru a răspunde solicitărilor pe care viaţa însăşi ni le prezintă. Nu evitând durerea, ci experimentând în mod direct şi total, fiind durerea. Voi credeţi că vi se cere prea mult, că e prea dificil? Din contră, în mod sigur vă va fi mai uşor să trăiţi decât vă era înainte.

Noi toţi suntem fiinţe cu două dimensiuni: fizică şi psihică – în măsura în care putem experimenta lumea doar prin intermediul unui corp şi al unui mental. Ceea ce vrea să spună că experienţele noastre sunt întotdeauna colorate de senzaţii şi sentimente: gânduri, temeri, răni datorate jignirilor şi furii, pentru a nu cita decât pe unele. Totuşi, nu prin străpungererea în dimensiunea psihosomatică a fiinţei noastre vom găsi calea către libertatea noastră interioară, ci cultivând non-ataşamentul şi practicând „non-eu”-l. Şi doar la sfârşitul drumului nostru spiritual vom înţelege în sfârşit. În realitate, nu există drum, nu există cale, nu există soluţie, pentru că de la plecare, propria noastră natură este deja acest drum, aici şi acum. Nu există cale şi practica noastră constă tocmai în a urma această absenţă de cale, în a o urma fără sfarşit şi fără speranţă de recompensă. Pentru că nu va mai fi nevoie de recompense: „non-eu”-l este deja totul, perfect în mod complet de la originea timpurilor fără început.

(Le fruit de la pratique - par Charlotte Joko Beck
Ce texte est tiré du livre de Charlotte Joko Beck "Soyez Zen" , la pratique du zen au quotidien, paru chez Presse Pocket en 1989.
http://www.vipassana.fr/Textes/JokoBeckLeFruitDeLaPratique.htm

* text preluat de aici *

mulţumesc!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu