29 iun. 2009

nevoia de a judeca

fragmente din Lytta Basset, de pe minunatul http://www.ceruldinnoi.ro/ (mai precis de aici):

Exersându-ne în a-l binecuvânta pe celãlalt, a-i dori de bine, „a vorbi de bine” despre el (potrivit etimologiei bine-cuvânta), înseamnã a experimenta un beneficiu imediat. Cum ar putea sã fie altfel, dacã cuvântul omenesc are aceastã putere de a deveni vector al Cuvântului creator? Cãci a declara bunã o realitate creatã sau a spune de bine despre ea ne face imediat contemporani ai Cuvântului originilor: „Dumnezeu a vãzut cã aceasta era bun” sau „Elohim vede: ce bine!” (A.Chouraqui), refren din Geneza 1.
Noi experimentãm atunci ceva din forţa creatoare a lui Dumnezeu: declarând bun faptul cã celãlalt existã aşa cum este, spunând de bine despre simpla sa existenţã, noi participãm din interior la aceastã jubilare a lui Dumnezeu în faţa oricãrei fãpturi care trãieşte. Înseamnã, în acelaşi timp, a vedea de ce ne privãm, atunci când lãsãm sã aparã privirea noastrã obişnuitã – o privire parazitatã de proiecţiile noastre a ceea ce celãlalt ar trebui sã fie pentru a-l putea binecuvânta fãrã reticenţã. Se vede astfel cã spiritul nostru de judecatã este pe mãsura acestei continue şi incontrolabile aşteptãri ca celãlalt sã fie ceea ce am vrea noi sã fie.

Va trebui sã coborâm pânã în inima unei primiri de sine lucide şi totodatã necondiţionate de bunãvoinţã pentru a întrevedea ce alimenteazã nevoia de a judeca. Un reflex de apãrare iese la ivealã atunci. Într-adevãr, judecând, noi cãutãm, fãrã sã ştim, sã remediem rãnile trecute: pentru cã nimeni nu s-a ridicat sã ne ia apãrarea, şi mai ales nu Dumnezeu, marele silenţios de atunci, încercãm sã ne facem dreptate noi înşine, în circumstanţele actuale care sunt totuşi diferite; noi spunem „adevãrul”, declarãm vinovaţi, condamnãm; şi cu cât mai puţin a fost recunoscutã greşeala odinioarã, cu atât mai mult creşte nevoia de a judeca astãzi. Şi astfel, o hipertrofie a nevoii de a judeca semnaleazã adesea ocultarea unei rãni profunde. Nu judecãm pentru plãcerea de a judeca: aceastã plãcere este prea deşartã, prea trecãtoare pentru a nu ceda locul, mai devreme sau mai târziu, unei dureri, unei disperãri chiar, a cãrei existenţã nu am bãnuit-o.
Pe lângã aceasta, judecând cãutãm sã ne protejãm de rãnile care ar putea veni, pentru cã cele vechi nu s-au închis. Într-adevãr, a judeca ne permite sã-l punem pe celãlalt la distanţã, sã ştim de acum pe ce sã contãm, sã nu ne mai simţim expuşi sau luaţi pe nepregãtite, sã controlãm necunoscutul din viitor. A clasa pe cineva înseamnã a ne lua mãsuri de precauţie pentru orice decepţie şi, în acest sens, a judeca înseamnã a încerca sã nu mai suferim: a nu mai aştepta nimic de la cineva înseamnã a-l considera astfel ca mort, adicã inofensiv.

Niciodatã nu se va spune îndeajuns despre neputinţa şi durerea unei persoane aflate pradã spiritului de judecatã. A atinge fundul, atunci, înseamnã a recunoaşte cã suntem în infern. Înseamnã a gãsi, în fundul acestui fund, ceea ce nu credeam sã fie acolo: aceastã ranã încã deschisã, aceastã umilire încã arzãtoare, aceastã disperare de a trãi pe care le-am ascuns acum sub o carapace de judecãţi biciuitoare. Din fricã pentru ceea ce colcãia dedesubt, în afara categoriilor, în afara reperelor, în afara controlului cerebral.
Numai pentru cã am auzit vorbindu-se despre o viaţã altfel, pentru cã am întrevãzut-o poate, ajungem într-o zi sã riscãm aceastã recunoaştere, „Aceasta nu este viaţã”, spunem noi atunci în numele a ceea ce putea sã fie o viaţã pe care o ştim într-un mod neclar existând altfel, altundeva… A fost nevoie, fãrã îndoialã, de aceastã primã privire de bunãvoinţã a cuiva asupra acestei fiinţe aflate pradã spiritului de judecatã, o privire pusã în numele lui Dumnezeu al vieţii-altfel! Mai mult, orice fiinţã umanã care invocã numele lui Christos nu înceteazã sã ajungã sã aşeze aceastã privire asupra celuilalt devastat de spiritul de judecatã. Pentru cã Isus a ajuns el însuşi la aceastã privire pentru a-l face pe celãlalt capabil la rândul lui de aceasta.

mulţumesc, Viorica!

2 comentarii:

  1. Bucuria e si de partea mea.
    Am citit cu atata atentie sublinierile pe care le-ai facut de parca citeam de prima data ceva nou.... :)

    RăspundețiȘtergere
  2. Imagineaza-ti, Viorica, cu cata atentie si bucurie am citit si eu textul/textele postate de tine si cat m-am regasit in tot ce zice Lytta!
    Multumesc inca o data pentru oportunitatea de a face cunostinta cu Lytta Basset, prin traducerile tale!

    RăspundețiȘtergere