am şi acum în minte imaginea de joi de la sală, cu şirul de mâini în faţă, întinse pe podea, peste care trebuia să păşesc. trebuia să trec, să încep. priveam prima mână care era întinsă jos, mai disparată cumva de celelalte. mi s-a părut fragilă, aşa separată de celelalte palme. îmi amintesc verigheta şi expresia ei. trebuia să trec, acea mână era prima dintr-un şir de mâini care duceau departe. mi-a fost greu
erau moi. fiecare mână ducea la cineva
o senzaţie ca atunci când mergeam pe câmp la ţară, pe câmpul arat. acolo erau bolovanii mei dragi. aici erau mâini.
oare ce semănam? le durea? avea să răsara ceva după ce treceam? şi ce răsărea chiar în clipa în care treceam?
am simţit mai pe la mijloc că pot călca fără să doară, aşa mi s-a părut... în rest, cred că am trecut speriată, să nu strivesc
PS şi mai e ceva: un fel de cadenţă, de ritm... nici prea repede, nici prea încet... de măsură, de metrică... aşa am simţit că pot trece cu cât mai puţină suferinţă în jur şi în mine
(rămâne deschis)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
buna, Tata
sunt eu, Fata Ta... am venit să mă aştepţi în Prag... Aceasta e Moştenirea mea
-
Cu puterea Duhului Sau cel Sfant, El inainteaza in viata noastra De jos in sus, toate il invoca pe de sus in jos Intalnirea e prefacer...
-
noi, care de generatii ne-am hranit cu aschii si cu agurida, atata ne bucuram, atata! si dam marturie pentru mica slava a fiecarei dimi...
-
m-am refugiat la Sfânta Vineri, pe fundul lacului. sunt o făptură a mâlului. ca odinioară Cosmin, îl caut pe Amin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu