aseară am pus mâna pe săculeţul de budozen. e bine că e mai uşor, când îl ridic nu mai simt greutatea ducându-se până în rinichi. propriu-zis, nu l-am mai simţit ca pe o povară. încă una de dus, aşa îmi ziceam înainte.
în schimb mi s-a părut prea moale. degetele mi se afundă în pânza lui. mi-aş dori puţin mai multă fermitate. îmi dau seama ce mult contează acordarea aceasta cu el. parcă e un instrument muzical şi îmi ciulesc în permanenţă urechile, ca să fie un feed-back. ca să fie o oglindire.
azi l-am luat cu mine la serviciu.
săculeţule, iată locul unde sufăr după chipul_meu_neştiut.
ieri am avut o mică bucurie: am descoperit niste agrafe de birou colorate şi un suport pentru ele tare frumuşel! m-am simţit un pic răsfăţată
aşadar, o nouă zi. îmi vin în minte cuvintele lui Cos, despre un personaj de desene animate:
Tandru e un câine ipocrit!...
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
buna, Tata
sunt eu, Fata Ta... am venit să mă aştepţi în Prag... Aceasta e Moştenirea mea
-
noi, care de generatii ne-am hranit cu aschii si cu agurida, atata ne bucuram, atata! si dam marturie pentru mica slava a fiecarei dimi...
-
inca o zi, familiara tatal meu, soarele, culege norii din spatele muntelui tatal meu, binecuvantatul, e aici... acum... si pur...
-
sunt eu, Fata Ta... am venit să mă aştepţi în Prag... Aceasta e Moştenirea mea
chipul_tau _cel_stiut_de_ma
RăspundețiȘtergerechipul acela...
RăspundețiȘtergere