am citit rândurile de mai jos pe site-ul dragei mele prietene Viorica Juncan, ww.ceruldinnoi.ro, căreia îi mulţumesc din suflet pentru permisiunea de a le posta pe blogul meu.
am citit rândurile de mai jos şi am plâns! o bucurie tainică mi-a cuprins inima!
am citit rândurile de mai jos în suflet cu o prietenă dragă, căreia i le dedic!
cu drag,
"Maestrul etern este VIAŢA pe calea manifestării ei în lume, sub o formă umană. Istoric întrupat, el nu apare decât dacă este chemat şi recunoscut, atunci când un altul are nevoie de ajutorul lui pentru a purta mărturia acestei VIEŢI.
Când un om, mulţumit până atunci cu soarta lui, îşi dă seama că este prizonier al relativului, momentul turnantei (cotiturii) a venit. Vocea, imposibil de ignorat, a supranaturalului prezent în Fiinţa lui esenţială, se face auzită. Ea îl cheamă să se transforme şi, răspunzând acestui apel, el se trezeşte la starea de elev. Totuşi, el nu va deveni acest elev, acest discipol, decât odată decis să „servească” şi să caute maestrul care îl va îndruma.
Pentru a putea vorbi despre o veritabilă trezire la starea de elev, trebuie ca acesta să fie atras de Cel cu Totul Altul cu o forţă care să repună în discuţie toată orientarea lui anterioară. O certitudine este necesară aici, sau cel puţin o preştiinţă destul de vie pentru a-şi angaja viaţa într-un sens, nu profan, ci transcendent, prin toată existenţa şi activitatea lui laică. Trezirea elevului interior coincide cu cea a maestrului interior, ca şi cu un apel insistent după maestrul din afară. Astfel se naşte constelaţia elementelor care duc la întâlnirea maestrului.
Elev şi maestru sunt Una: ei sunt cele două feţe ale VIEŢII care tinde să se manifeste, atât în conştiinţa elevului cât şi într-o întâlnire dintre două persoane. Noi toţi suntem , de fapt, discipolii – adormiţi poate – ai maestrului etern; noi suntem destinaţi, potenţial, să urmăm pe cel care ne cheamă la calea uniunii cu FIINŢA.
Omul nu-şi poate împlini destinul decât dacă ascultă vocea maestrului interior. El este deci, prin natură, un elev virtual, elevul interior faţă cu maestrul interior. La fel ca maestrul, elevul este întotdeauna „acolo”, deja în el. Arhetipul elevului este legat de cel al maestrului, ca arhetip al subiectului gata să-l urmeze, necondiţionat, pe calea uniunii cu FIINŢA.
Trezirea elevului nu are întotdeauna drept cauză un eveniment important; incidentul cel mai nesemnificativ poate aduce o turnantă interioară. Căci suferinţa Fiinţei esenţiale refulate pregăteşte de mult această trezire. Ea se exprimă în multe feluri. Scara lor merge de la indispoziţia fizică până la tendinţa la suicid, trecând prin nevroză şi depresie. Cu cât suferinţa, născută din Fiinţa esenţială, este mai puternică, cu atât există mai multe şanse pentru ca o cauză minimă să fie suficientă pentru a provoca un reviriment. O coardă a vibrat, cea a Fiinţei esenţiale, şi deodată necunoscutul se dezvăluie. Orice lucru capătă un caracter iniţiatic – deschide poarta misterului – şi „Cel cu Totul Altul” penetrează profunzimea conştiinţei. Omul a fost atins de marele Necunoscut. Primele clipe îl plonjează în confuzie. Fericit şi bulversat totodată, el gustă, timp de o fracţiune de secundă poate, o extraordinară libertate. El poate astfel să fie sesizat ce Cel cu Totul Altul de care se simte aparţinând. El întrevede o altã dimensiune, o plenitudine şi o profunzime necunoscute şi, în ele, promisiunea unei vieţi până atunci inaccesibile. Când toate acestea sunt resimţite ca un angajament şi nu pur şi simplu ca o impresie agreabilă, gata să se risipească în fum, este trezirea elevului. Dar o iluminare nu face încă un iluminat.
Pentru ca irupţia Fiinţei în conştiinţa obişnuită, trăită la prima experienţă iniţiatică, să aibă caracterul unei treziri, trebuie să se înţeleagă obligaţia pe care ea o implică. Şi aceasta reprezintă un efort a cărui natură şi direcţie diferă total de toate lucrările şi de toate sacrificiile cerute până atunci de la subiect.
Prin raport cu tot posibilul pe care experienţa iniţiatică îl face să se ridice la orizont, existenţa anterioară îi pare a fi fost trăită de un surd şi un orb. Ea pare fadă, lipsită de sens, solitară. Brusc ceva nou devine accesibil. În mod natural realizarea sa cere o metamorfoză interioară şi nu, ca înainte, o realizare tangibilă în lume. Pentru cel trezit la Cale, aceasta reprezintă o fericire dublată de o angajare deosebite. O nouă lege îi este impusă, nu din exterior, ci din interior. Mai mult încă, el este el însuşi această lege. Este aceasta în Fiinţa lui esenţială care aparţine FIINŢEI. A respecta această lege depinde de el însuşi şi nu de circumstanţele exterioare.
Este clipa trezirii la starea de elev. Omul aude vocea care îl cheamă să iasă din vechea lui realitate pentru a intra în noua realitate şi el este gata să i se supună: Calea pe care ea îl invită să o urmeze îi apare pur şi simplu evidentă şi simte că îi este destinată. Fără să o cunoască el trebuie s-o urmeze, ca şi cum aceste cuvinte ale vechii înţelepciuni indiene i s-ar aplica lui: „Fără a cunoaşte Calea, eu sunt Calea, cu mâinile deschise, cu mâinile deschise.”
„Dar cine se poate numi discipol? Numai acela pe care o nostalgie profundă l-a sesizat, pe care deznădejdea sa l-a adus la limita rezistenţei lui şi care se simte ameninţat de distrugere dacă nu ajunge să forţeze o ieşire.
Numai omul torturat de o nelinişte a inimii pe care nimic nu o face să cedeze atât timp cât ea nu şi-a găsit liniştea.
Numai cel care, odată angajat pe cale, ştie că nu poate da înapoi şi este gata să se lase îndrumat şi să se supună.
Numai cel pe care o mare încredere îl face capabil să se lase dus acolo unde nu mai înţelege şi care este gata să îndure toate încercările.
Omul dur cu sine însuşi, care acceptă să se abandoneze pentru a se supune Fiinţei care vrea să iasă la lumină în el.
Numai cel pe care Absolutul a pus stăpânire poate suporta toate dificultăţile întâlnite pe calea aspră pe care îl conduce maestrul.
Pe pragul sălii de exerciţii se poate citi, cu litere groase: „Totul sau nimic”. Discipolul abandonează totul în spatele lui; dar o certitudine îl va însoţi de acum: nu arbitrariul îl va întâlni, ci înţelepciunea intuitivă a maestrului. Direct acordat Fiinţei lui, maestrul va utiliza toate mijloacele pentru a-l aduce pe elev la viaţă. Moartea pe care i-o impune are drept scop VIAŢA de dincolo de viaţă şi moarte; nu distrugerea, ci FIINŢA strălucind prin ea. Iată sensul CĂII pe care maestrul o arată elevului.
Odată cu elevul, se naşte şi maestrul. Fără a şi-l reprezenta cu precizie, elevul care s-a trezit presimte ce înseamnă „maestrul”. Căci, într-o nouă conştiinţă, şi maestrul s-a trezit în el. Această conştiinţă a Căii, inerentă propriei lui Fiinţe esenţiale, cere o schimbare care îl va face transparent manifestării FIINŢEI. Această conştiinţă fundamentală nu seamănă cu conştiinţa primitivă care este pur şi simplu frica de a fi pedepsit şi se face auzită când pedeapsa ameninţă. Conştiinţa absolută nu priveşte nici datoriile de îndeplinit faţă de lume, de o persoană, de o sarcină sau de o comunitate, nici încălcările legii potrivit căreia: „Existenţa comunităţii este datoria membrilor ei.” Instanţa care vorbeşte prin vocea maestrului interior nu cere decât fidelitatea absolută faţă de propriul lui centru. Deciziile lui pot fi contrare angajamentelor profane de aceea, pentru a se supune conştiinţei absolute, cel care a devenit într-adevăr elev este capabil de conduite calificate de lume ca infidelitate, cruzime, trădare.
Omniprezenţa Absolutului se manifestă în conştiinţa superioară a celui trezit. Vocea maestrului interior este irevocabilă şi se poate numi elev doar cel care este gata să i se supună. Această supunere implică o disciplină necondiţionată.
Există două forme de disciplină, una este heteronomă, cealaltă autonomă. Cu prima omul se supune unei autorităţi exterioare, resimţită ca o putere străină şi o atingere la libertatea sa. Disciplina autonomă este expresia unei fidelităţi faţă de decizia luată în favoarea propriei sale Fiinţe esenţiale, - sursa adevăratei libertăţi.
Disciplina autonomă schimbă libertatea eului (de a face sau a evita ceea ce vrea el) contra libertăţii de a face, prin eu, ceea ce vrea Fiinţa esenţială. Instanţa care comandă aici este omul însuşi în Fiinţa lui esenţială, maestrul interior. Privirea sprijinită pe maestrul exterior nu face decât să aviveze energia maestrului interior. Când acesta lipseşte, acţiunea unui maestru din afară nu mai are forţă transformatoare. De fapt, nu mai există maestru. De aceea un adevărat maestru se retrage pentru a-l lăsa pe elev lui însuşi. El provoacă şi pune la încercare maestrul interior, apoi se dă deoparte pentru a nu jena.
Maestru şi elev trăiesc în acelaşi spaţiu. Ei respiră acelaşi aer vital, impregnat de calitate numinoasă, acest suflu venit dintr-o altă lume însufleţeşte, reîmprospătează, cer şi protejează; el aduce calmul şi hrana, el este neliniştitor şi familiar totodată.
Maestru şi elev stau în aceeaşi lumină, cea care face orice lucru transparent Fiinţei esenţiale. Ei trăiesc la o temperatură comună care îi leagă unul de altul şi pe unul şi pe celălalt cu tot universul într-un contact călduros, neîntrerupt, de la Fiinţă esenţială la Fiinţă esenţială.
Maestru şi elev se află în aceeaşi forţă de VIAŢĂ, al cărei curent îi penetrează, îi poartă, îi tonifică, îi face să progreseze. Ei sunt în slujba aceluiaşi Domn, în slujba FIINŢEI divine care vrea să se manifeste.
(...)
Omul atins de FIINŢĂ trăieşte sub semnul unei exigenţe total diferite, în bucuria şi în claritatea unei alte lumini. El ştie că în el o cu totul altă realitate s-a ridicat, sau mai degrabă el s-a deschis unei alte realităţi, sau şi mai exact, el însuşi s-a dezvoltat într-o persoană total diferită de ceea ce credea că este. Dar pentru a deveni ceea ce este el în Fiinţa sa esenţială, în şi pentru lume de asemenea, el are nevoie de un maestru."
