sub burta mielului
mă adăpostesc

James Blunt

cu ce am hrănit un pui de vrabie

l-am găsit în parcul Herăstrău lunea trecută! pe Bambinuţ! căzuse din cuibuleţul lui şi ţopăia, cu o aripioară puţin lovită, la baza unui pâlc de copaci. eram cu Mihnuţ... şi l-am luat acasă!

nu ştiam ce să-i dăm de mâncare. am căutat pe net şi nu am găsit cine ştie ce informaţii. cum avem doi papagali, am început să-i dăm ca păpică un pateuţ pentru papagali. într-un dop de sticlă de plastic am pus puţin pateu şi am amestecat cu un strop de apă, rezultând o pastă - nici prea fluidă, nici prea tare. ca să-i dăm păpica ne-am folosit de o linguriţă micuţă (de la un recipient pentru examenul coproparazitologic). când îi era foame, făcea scandal şi căsca cioculeţul mare, disperat! aşa i-am dat de mâncare primele două zile. a treia zi am mers la Plafar şi am cumpărat 3 pungi cu grâne: mei decorticat, grâu bulgur germinat (în pungă e un fel de tocătura fină, hrănitoare) şi fulgi de orez integral (şi fulgii ăştia sunt fini). puneam două-trei linguriţe (linguriţa mică de care am amintit) de mei, de bulgur şi de orez în căpăcel cu apă şi lăsam la înmuiat, ca atunci când îi dădeam păpică, amestecul să fie mai moale... şi Bambini mânca, dragul, cu mare poftă! cam 1,5-2 h era intervalul dintre mese. i-a mers foarte bine cu această mâncărică!

cam aşa arăta bucătărioara puiului de vrabie!

Sfinţirea crinilor

Predici la solemnităţi, sărbători şi comemorări

pr. Anton Dancă
achizitionare: 07.09.2005; sursa: Editura Presa Bună

Sfântul Anton de Padova

III

Veti înflori precum crinii

Sfintirea crinilor

Cântam sau auzim cântând deseori în bisericile noastre urmatoarele versuri:

Daca doua mari zavoare

Nu te-ar tine mut mereu,

Ai sopti: Ce mester oare

Scoate pasari cântatoare?

Si ti-ar spune orice floare:

"Dumnezeu".

Mii de flori ne vorbesc despre existenta, frumusetea, întelepciunea si atotputernicia lui Dumnezeu, dar mai presus de toate floarea de crin; ea este cu predilectie floarea Sfintei Scripturi. Înteleptul Solomon, când a ajuns cu lucrarile maretului templu din Ierusalim la împodobirea lui interioara, n-a gasit alt ornament mai vrednic de casa Domnului decât floarea de crin (cf. IRg 7,19). Mirele dinCântarea cântarilor nu gaseste lucru mai frumos cu care sa se asemene pe sine, pentru a-i face bucurie iubitei sale, decât tot floarea de crin. El însusi îsi iubeste aleasa inimii pentru ca este total distinsa de alte fete; mirele spune: Cum este crinul printre spini, asa este iubita mea printre fete(Ct 3,1-2). Bucuria mirelui sta în faptul ca mireasa lui este frumoasa, curata si plina de parfumul virtutilor. Mirele este Cristos si mireasa este Biserica sa, de aceea scena din Cântarea cântarilorse transpune într-un cadru ceresc si mireasa îsi vede mirele cu bratele pline de crini. Încântata, spune: Iubitul meu în gradina lui s-a dus, între straturi pline de arome, sa-si pasca turma si crini frumosi s-adune (6,2). Înteleptul Ben Sirah, când si-a facut testamentul si a voit sa lase cea mai frumoasa povata urmasilor sai, le-a spus: Mireasma voastra sa fie ca mireasma de tamâie si voi sa înfloriti precum crinul (39,14). Când Isus a voit sa ne dea o lectie de încredere în Providenta divina, ne-a chemat sa privim crinii care nu se ostenesc, nu torc si nu tes, si cu toate acestea sunt mai frumos îmbracati decât a fost împaratul Solomon în culmea maririi sale (cf. Mt 6,28-29). Nimeni nu se poate îndoi de faptul ca Mântuitorul, asemenea mirelui din Cântarea Cântarilor, a venit sa-si pasca turma în gradina Bisericii si sa adune flori de crin.

O floare de crin, deosebit de frumoasa si de placut mirositoare, este sfântul Anton de Padova.

Precum pruncul Isus si-a gasit bucuria în bratele mamei sale, crin preacurat, mai frumos decât îngerii, tot asa si-a gasit bucuria în bratele sfântului Anton. Pentru aceasta îl vedem în icoane sau în statui cu pruncul Isus pe un brat si cu crinul în cealalta mâna.

Putem spune, fara teama de a ne însela, ca sfântul Anton a fost un crin plantat de Maica Domnului în gradina lui Isus de pe acest pamânt, fiindca el s-a nascut în sarbatoarea ei, 15 august 1195, în sarbatoarea Ridicarii cu Trupul si cu Sufletul în slava cereasca. Preacurata Fecioara Maria s-a ridicat la cer pentru a planta crini pe pamânt.

Ca sa creasca, orice crin trebuie udat de ploaia binefacatoare si irigat pe timp de seceta.

Pruncul nascut în familia lui Martin si a Taveriei din Lisabona (Portugalia) îndata a fost dus si spalat cu apa botezului, pentru a primi parfumul crinului, harul sfintitor si i s-a pus numele de Fernando, ceea ce înseamna om aducator de pace, nume cu specific mesianic, deoarece Isus a fost prorocit ca va fi principele pacii. Fernando a fost predestinat sa duca pacea lui Cristos la toti oamenii de bunavointa.

Mama sa, Taveria, deseori îl va duce la biserica din apropiere, închinata Maicii Domnului, si cu lacrimi de iubire îl va încredinta ocrotirii ei ceresti. Copilul o privea, se minuna de felul în care mama se ruga si simtea cum îl patrunde cu credinta si iubirea ei. Îngenunchind lânga mormântul sfântului martir Vincentiu, tot din aceasta biserica, cerea ajutorul lui pentru fiul ei: sa dea si el dovada iubirii fata de Isus cu pretul sângelui sau.

Crescut în gradina Maicii Domnului, alaturi de parfumul de crin al sfântului Vincentiu, udat de lacrimile mamei, Fernando a prins gustul rugaciunii înainte de a sti ce-i rugaciunea. Într-o zi s-a târât de-a busilea în biserica, în fata sfântului altar si a început sa gângureasca, sa-si miste buzele, asa cum o vazuse pe mama sa facând de atâtea ori. Numai Dumnezeu a stiut ce a voit sa spuna. Oricum, din inima curata ca de crin a pornit o ruga îngereasca. Diavolul invidios a voit sa-l sperie, ca sa nu mai vina aici niciodata pentru a se ruga si i-a aparut într-o forma înspaimântatoare. Fernando nu s-a speriat; a voit sa-si faca semnul crucii, dar n-a reusit sa-si duca mânuta pâna la frunte ci, cu degetul cel mare a facut semnul crucii pe lespedea de piatra din fata sa, care s-a înmuiat ca ceara si semnul a ramas întiparit pe ea pâna azi.

Intuind primejdia care îl pândea în viata din partea necuratului, a înteles sa-si apere crinul inimii, sfânta feciorie, prin votul curatiei. Avea doar vârsta de cinci ani si, strecurându-se în biserica, a înaintat pâna în fata statuii Maicii Domnului si rosteste juramântul de a trai curat toata viata.

Isus a voit ca în aceasta inima de crin ceresc sa puna flacara iubirii de serafim, ca atunci când îl va hrani cu pâinea îngerilor, cu prima sfânta Împartasanie, sa desavârseasca în el lucrarea Duhului Sfânt. Pentru aceasta, într-o zi aude cum bate cineva în poarta. Mama îl trimite pe Fernando sa vada cine-i si ce vrea. Deschizând poarta, el vede un mic cersetor cu un sac pe spate. Ce doresti?l-a întrebat Fernando. Vino sa-ti arat, i-a zis micul cersetor si, deschizând gura sacului, i-a aratat o multime de inimi parca vii si i-a zis: Asta vreau: inima ta! Dar cine esti? l-a întrebat Fernando. Cersetorul i-a raspuns: Tu stii cine sunt, pentru ca mama ta ti-a vorbit de multe ori despre mine. Si a disparut. Fernando, întors în casa i-a povestit mamei, care i-a confirmat: Isus îti vrea inima ta. I-a daruit-o total în ziua primei Împartasanii si niciodata nu i-a cerut-o înapoi, ci a voit sa o faca mai frumoasa din zi în zi.

Crinii trebuie sa fie aparati de garduri sau de ziduri, spre a nu fi profanati de animale.

Fernando se retrage între zidurile manastirii Fratilor Augustinieni. Cronicarul manastirii a consemnat în ziua venirii lui: Singuratatea manastirii s-a împodobit cu un crin.

Ca si cum ecoul rugaciunilor mamei nu s-ar fi stins în sufletul lui, Fernando vrea ca peste albul crinului sa puna purpura rosie a sângelui de martir. Vrea sa intre în rândul fratilor franciscani, cu o conditie: sa-l trimita misionar în Africa, pentru a avea posibilitatea sa-si dovedeasca iubirea fata de mântuirea fratilor pagâni. A fost primit si la intrarea în ordin si-a luat numele de Anton, ceea ce în limba greaca înseamna floare, în amintirea unei flori de crin care a umplut pustiul de parfum ceresc: sfântul Anton abate. A dorit ca floarea inimii de crin sa o planteze în Africa, numai ca planul lui Dumnezeu a fost altul: erau destui crestini-pagâni în Portugalia, Spania, Franta, Italia, care aveau trebuinta de o inima noua.

Prin predici, rugaciuni, posturi, suferinte si minuni nenumarate a voit sa readuca în suflete parfumul virtutilor crestine, mai ales parfumul ceresc al cerintei, sperantei si iubirii, oferind tuturor un mijloc eficace pentru a-l învinge pe Satana. Sfântul Anton îi învata pe cei ispititi sa se roage si chiar sa scrie pe o bucatica de piele un semn al crucii cu urmatoarea rugaciune, pe care sa o poarte cât mai aproape de inima: Iata crucea Domnului! Fugiti partilor vrajmase! A învins leul din tribul lui Iuda, odrasla lui David. Aleluia, aleluia! Multi s-au bucurat de adevarate minuni urmându-i sfatul.

Nici la moartea sfântului Anton, survenita la 13 iunie 1231, nu a încetat parfumul de crin al sufletului sau, ci din contra, la mormânt reîncep minunile. Credinciosii cer papei Grigore al IX-lea, care îl cunostea destul de bine, fiindca, sfântul Anton predicând într-o zi la Roma, s-a reînnoit minunea Rusaliilor: toti cei prezenti l-au înteles în limba materna. La insistenta credinciosilor, episcopilor si a cardinalilor, papa a hotarât deschiderea procesului de beatificare. Se cereau trei minuni care sa-i confirme sfintenia. S-au adus peste patruzeci de minuni savârsite. Unul dintre cardinali se opunea acestei grabe, fiindca, zicea el, n-a trecut nici un an de la moarte si a-l declara sfânt este împotriva uzantei canonice, asa ceva nu s-a mai pomenit. Dar acest cardinal a avut un vis într-o noapte: se facea ca îl însoteste pe papa Grigore al IX-lea la sfintirea unei biserici. Când au ajuns cu ceremoniile la punerea relicvelor în altar, cardinalul a uitat sa le aduca, atunci papa i-a poruncit sa ia relicve din trupul unui mort care tocmai atunci era adus în biserica. Cardinalul se opune, fiindca nu se stie daca mortul adus este sfânt sau nu. Papa îi porunceste sa mearga si, da la o parte valul de pe sicriu, sa vada cine este mortul. Facând ce i s-a poruncit, cardinalul constata ca în sicriu este trupul sfântului Anton care raspândea un parfum îmbatator de crin. Trezindu-se, a cerut el însusi declararea oficiala de sfânt. Ceea ce s-a si produs în ziua de Rusalii, 30 mai 1232, la mai putin de un an de la moarte.

Scriitorul Sofocle al Greciei din antichitate a spus o fraza memorabila: Multe sunt minunile lumii, dar cea mai frumoasa este omul (Antigona).

Parafrazându-l, putem spune: multe si frumoase sunt florile lumii, dar cei mai frumosi sunt sfintii si copiii care cresc curati precum crinii si parfumul virtutilor lor, parfumul ascultarii fata de parinti, evlavia fata de preacurata, credinta în prezenta lui Isus din altar, iubirea fata de semeni etc., îmbalsameaza sufletele noastre, ale tuturor oamenilor de pretutindeni.

Mijloceasca sfântul Anton de Padova ca acesti crini sa împodobeasca marele templu al lui Dumnezeu din Ierusalimul ceresc într-un chip mult mai minunat decât crinii împaratului Solomon din templul Ierusalimului pamântesc. Amin.

*articol de aici*

Sf. Anton de Padova

Mâine, dragilor, e sărbătoarea Sfântului Anton de Padova!

13 iunie!

Să alergăm la Sfântul bun al tuturor inimilor,

al crinilor,

al copiilor!

Mitropolit Antonie de Suroj

Grădina Edenului

MITROPOLIT ANTONIE DE SUROJ - CUGETĂRI DESPRE VIAŢĂ ŞI MOARTE

Conştientizarea prezentului

Moartea este piatra de încercare a atitudinii pe care o avem în faţa vieţii. Cei ce se tem de moarte se tem de viaţă. E imposibil să nu te temi de viaţă, cu toată complexitatea şi riscurile ei, dacă te temi de moarte. Aceasta înseamnă că a rezolva problema morţii nu este un lucru imposibil. Dacă ne temem de moarte, nu vom fi niciodată în stare să riscăm; ne vom petrece viaţa într-un mod laş, griju­liu şi timid. Numai când vom putea privi în faţă moartea, de-i vom găsi sensul şi de ne vom determina atitudinea noastră faţă de ea, numai atunci vom fi capabili să trăim fără frică şi în toată plinătatea capacităţilor noastre. De cele mai multe ori aşteptăm până la sfârşitul vieţii ca să privim moartea în faţă, în vreme ce am fi trăit cu totul altfel dacă am fi privit cu curaj moartea dintru început. Există o învăţătură patristică repetată necontenit de-a lungul secolelor, şi anume că ar trebui să ne gândim la moarte în tot timpul vieţii noastre. Dar dacă-i vom pomeni de aceasta omului contem­poran, care suferă de lipsă de bărbăţie, de credinţă şi de experienţă de trăire - trăsături care predomină în aceste vremuri -, el va crede că e chemat să trăiască în umbra morţii, într-o condiţie de întunecare şi de tristeţe, veşnic urmărit de această teamă în faţa morţii, viaţa pierzându-şi sensul. Dacă îşi va aminti de moarte în mod constant, o va resimţi ca pe o sabie a lui Damocles atârnată deasu­pra capului de un fir de păr, ce-l va împiedica să se bucure de viaţă şi să se împlinească. O astfel de înţelegere a celor spuse de Sfinţii Părinţi ar trebui respinsă. Grija faţă de moarte şi întreaga ei semnificaţie trebuie înţeleasă ca o sporire a vieţii, nu ca o umbrire a ei. În majoritatea timpului trăim ca şi cum ne-am întocmi un proiect pentru viaţa ce o vom trăi mai târziu. Nu trăim în mod definitiv, ci provizoriu, ca şi cum ne-am pregăti pentru ziua în care vom începe cu adevărat să trăim. Suntem precum sunt cei ce-şi întocmesc o ciornă, cu buna intenţie de a o recopia mai târziu. Dar versiunea finală nu va fi scrisă niciodată; moartea vine de multe ori chiar înainte de a ne formula intenţia de a întocmi o exprimare defini­tivă. Mereu credem că poate fi făcută mâine. „Voi trăi în mod aproximativ azi; mâine este atunci când voi acţiona în mod definitiv. E adevărat că lucrurile merg prost, dar dacă-mi dai încă puţin timp, le voi rezolva eu întrucâtva sau se vor aranja de la sine." Şi cu toate acestea, ştim cu toţii că de fapt timpul acela nu va veni niciodată. Adu-ţi aminte de moarte nu este o chemare de a trăi cu sentimentul terorii permanente la gândul că moartea ne ia pe neaşteptate şi că vom pieri împreună cu tot ce am construit. Acest cu­vânt înseamnă mai curând: „Fii conştient de faptul că ceea ce spui, ceea ce făptuieşti, asculţi, înduri sau primeşti acum, poate fi ultimul eveniment din viaţa ta." În acest caz trebuie să fie o încununare, nu o înfrângere; o culme, un apogeu, nu o cădere.

(din volumul Mitropolit Antonie de Suroj – "Viaţa, boala, moartea", Editura Sfântul Siluan, 2010, trad. Monahia Anastasia Igiroşanu)

*fragment de pe site-ul http://www.ceruldinnoi.ro/, pe care nu contenesc să vi-l recomand!*