8 mai 2007

Poveste cu Iupidup pentru copiii mei

Nimeni nu ştia de unde venea Iupidup. Nici chiar el. Ajunsese în Cantonul de lângă Lac abia de două zile, dar nu trecuse neobservat.
La brutărie doamna Lucille experimenta de ceva vreme o reţetă nouă de tarte. Îmbujorată, abia aştepta să deschidă cuptorul, când auzi o voce ca de tunet, care îi aminti de picnicul de duminica trecută. (Atunci se întorsese de pe pajişte udă toată, iar bicicleta ei Marie strănută zile în şir.)
- Aici miroase a sirop de vişine pe tarte răsucite, cu făină albită la soare! Ce deliciu!
Doamna Lucille făcu ochii mari, iar mâinile îi rămaseră suspendate în aerul îmbătător. Întoarse capul şi fu cât pe-aci să leşine când văzu nişte picioare lungi ieşind de sub masă, terminate cu nişte pantofi cu vârf ascuţit, ca papucii cu ciucuri pe care îi zărise în vitrina magazinului din colţ. Dar nu asta o uimise în asemenea hal, ci… şosetele personajului care ocupa lejer două scaune, unde mai pui şi valiza aşezată pe pervazul ferestrei, de ai fi jurat că priveşte afară! Şosetele ce se iveau de sub pantalonii bufanţi trei sferturi erau cele care îi tăiară răsuflarea, pentru că aveau desenate… chiar tartele minunate pe care ea le visa de două săptâmâni încoace. Exact aşa arătau.
Valijoara lui Iupidup adora să stea la fereastră. Îi plăceau foarte mult florile şi cerul. Dar nu numai cerul de vreme bună, cerul în general. De aici din brutărie, norii amestecaţi cu mirosul de pâine şi de prăjituri păreau delicioşi.
Cu toate că era veche şi decolorată, Iupidup nu renunţase la valiza lui, în care îşi purta şosetele – impresionanta colecţie de şosete! - şi săculeţul confecţionat după reguli precise. Boabele de orez cusute înăuntru erau amestecate cu puţină sare.
Pe Zenobia avea să o cunoască a doua zi. Se hotărâse cu greu ce şosete să-şi asorteze la pantalonii în carouri portocalii.
- Cele cu frunze rotunde şi mari, îşi zise privind soarele care apărea din spatele muntelui. Mustăţile lui fremătau vesele ca de un nou început.
Doamna Lucille îi pusese ieri la pachet tot felul de bunătăţi. Vorbiseră mult, bicicleta se simţea mai bine. Camera unde ea îl cazase mirosea a vanilie şi a scorţisoară proaspăt pisată. Bău o cană cu lapte şi porni să descopere orăşelul învecinat.
Acoperişul muzeului se trezise târziu în dimineaţa asta. Dormise agitat. Frumoşii lui solzi ca ai unui peşte fantastic se ciobiseră deasupra galeriei de pictură gouse. Era o tehnică nouă în care arta parfumeriei şi a culorii se îmbinau neaşteptat, dar nu numai: pe măsură ce te apropiai de tablou, culorile şi mirosurile se schimbau şi apăreau alte imagini. Când te depărtai suficient, rămânea pictura de început. Acoperişul şi-ar fi dorit să vadă cum oameni diferiţi îşi spuneau povestea în rama comună a unui tablou. Acum prin micuţa fisură putea privi.
Zenobia îşi aminti visul de azi-noapte şi râse în hohote.
- Auzi, Celine, se făcea că eram în galeria gouse de la muzeu. Urcam treptele care erau când de ciocolată, când de zăpadă, îmi îngheţaseră picioarele şi ţopăiam desculţă pe ultima treaptă, care era un ţurţure! Atunci de pe o scară rulantă au apărut nişte şosete, cu bascul meu desenat pe ele. Erau lungi cât un fular…
Celine era o pisică obişnuită cu fântâna de vise a stăpânei sale. Ea personal nu mai visa de mult.
Iupidup se afundă într-o ceainărie pe cinste. Pliculeţele de ceai îi aminteau de timbrele din copilărie. Şi de trandafiri. Firicelul acela de aţă care plonja cu ierburile în apa fierbinte îi plăcea mult. Ceainăria însăşi părea o cană de ceai.
- Celine, ies! strigă Zenobia trântind în urma ei uşa care nu tulbură defel moleşeala pisicii. Jacheta tricotată lejer a fetei nu se potrivea cu bascul galben aprins. Dar zâmbetul din dimineaţa asta se potrivea la orice.
La muzeu, ca de obicei forfotă. Oameni curioşi se apropiau de noua galerie de pictură ca de o sală de ceremonii. “Fiecare zi seamănă cu această oglindă – nu ştii ce chip al tău îţi va arăta”, se gândi Zenobia, privindu-şi blugii decoloraţi. “Prea lungi, trebuie sa-i mai tai puţin”, îşi spuse cu un aer distrat.
Când intră, i se puse un nod în gât. Nici la repetiţiile de la teatru nu era aşa emotionată. (O, diseară avea reprezentaţie! Celine va fi din nou în primul rând, cu mustăţile ei ca o harpă.)
Încăperea avea o lumina aparte. “Din tavan, cerul trage cu ochiul?”, se întrebă Zenobia într-o doară, înaintând cu paşi mici. Zări tabloul în faţa ei, departe. (Multe lucruri i se păreau departe în ultima vreme, Celine ştia.) Avu o clipă de ezitare, privi în stânga fereastra.
- Era multă linişte, Celine, nu-mi auzeam nici paşii. Glisam în apele acelei picturi, ca o chemare. Când m-am apropiat şi culorile au început să se precipite - se lăsau, înţelegi?, ca fulgii de zăpadă când ninge (Celine mieună scurt) … îmmm, mi-am trecut degetele prin faţa ramei şoptind: “Sunt aici…”
Iupidup se grăbea să ajungă în Piaţa de lângă Râu. Străduţa în pantă se rostogolea cu casele ei cu tot, oraşelul devenise un bulgăre în forfota zilei.
- Vreau smochine, vreau smochine, îşi cânta bine dispus Iupidup, făcând să se zguduie un pic pământul pe unde trecea.
Ii plăceau florile în ghivece, nu tăiate. Să le pui apă, să facă pui şi boboci. Şi mai ales să le pui nume şi să facă parte din familie, se gândi el fastâcit. “Familia mea încape într-o valijoară”, constată uimit.
Găsi smochine zemoase, cu seminţe multe şi miez roşu. Foşneau în punga de hârtie cu arabescuri albastre.
Ca să ajungi în Parcul Sonor trebuia să treci peste podul arcuit din ţevi dispuse ca într-o orgă. Zenobia venea deseori aici, pentru că i se părea că păşeşte peste un curcubeu.
- Nu lupii urlă aşa, Celine, e vântul!
Pisica devenea tăcută şi zbârlită.
Iupidup privea copiii care alergau după avioanele lor de hârtie. Trecu podul şi intră în parc. Rondurile de flori mărgineau cercul de iarbă. Patru figurine de bronz, ţinându-se de mână, alergau făcând să ţâşnească apa. Cerul clar se desfăşa deasupra lumii.
Bascul Zenobiei era ciudat de-a dreptul. Din bănuţul din mijloc porneau patru frunze mari, ca de varză.
- Ţie îţi trebuie un iepure, nu pisică, torcea împăcată Celine.
Zenobia o iubea pe Celine.
Cum stătea ghemuită pe malul lacului, ai fi zis că e o ciupercă decupată din cărţile pentru copii. Era un galben de floare a soarelui sub copacii prelungi. Pisicii i se vedea coada mişcătoare.
Iupidup căscă prelung. O stare de libertate îl făcu să cruţe ultima smochină din pungă. O puse pe bancă, alături. Îşi aminti de vremea când făcea bărcuţe şi solniţe de hârtie. Se surprinse zâmbind.
- De ce nu? zise apucându-se să plieze punga de hârtie rămasă de la smochinele delicioase.
Când duse bărcuţa la apă, văzu nu pisica, ci floarea.
Floarea în multă lumină. O vedea de sus şi din spate.
Dar chipul?
Iupidup se ghemui şi el, lăsând bărcuţa să se desprindă de la sine. O dâră subţire se desenă pe lac.
Zenobia întoarse capul încet.
Celine îşi primi porţia de ciocolată de după spectacol. Zenobia o răsfăţa de fiecare dată cu darnicie, dar în seara aceea ochii ageri ai pisicii detectară ceva. Şoareci? Nu. Câmp cu flori? Nu. Sos de vânat? Nici.
Un licăr, ăsta e cuvântul. Zenobia era toată un licăr.
El îi vorbise de origami, de creioanele colorate, de săculeţ, de pasiunea pentru şosete… Zenobia nu-şi lua ochii de la mustăţile lui întoarse. “Ale lui Celine sunt mai delicate”, se gândi.
Ea scria poezii în cel mai mare secret şi îi plăcea să doarmă pe balcon în serile călduroase. Avea o ferigă pe care o chema Ana şi o pisică. Juca într-o trupă de teatru amator, ca să exprime ce nu spusese încă.
- Într-o piesă, vorbeşti şi cu trupul. Şi-apoi, vocea… câte nu spune ea. Sau ochii. Sau mâinile.
Iupidup observă că Zenobia avea mâini mici.
Se întoarse în cămăruţa din canton buimac de fericire. Drumul înapoi i se păru când lung, când scurt, glasul fetei îi revenea în frânturi.
- Ştii, câteodată mă simt ca o minge care se învârte pe lângă dealuri, pietriş, oameni, nori de furtună, soare ori uşi. Întotdeauna încurc cheile, dar cineva mi-a spus că nu am nevoie de chei.
Iupidup deschise larg uşa şi lăsă aerul răcoros să intre înăuntru. Şi el se simţea foarte deschis. Doamna Lucille îi pregătise sandvişuri cu brânză şi pateuri cu ciuperci. Iupidup îi mulţumi în gând, le puse într-o sacoşică, îşi luă săculeţul şi o porni spre oraş. Zenobia îl invitase la o piesa “extrem de tăcută”.
Atunci înţelese ce îi spusese fata despre un alt fel de limbaj. Reprezentaţia se ţinea în aer liber, la intrarea în parcul de după podeţ. Zenobia era îmbrăcată într-o rochie de in lungă până-n pământ. Culoarea paiului, se gândi Iupidup. Uneori reuşeai să îi zăreşti tălpile ca două vulpi. Apoi totul devenea secret (ca poeziile ei).
Iupidup era hotărât să citească.
- Zenobia, am adus săculeţul! o strigă Iupidup, făcându-i cu mâna pe deasupra mulţimii. Reprezentaţia se terminase de puţin timp, iar oamenii se împrăştiau care încotro. Veni curioasă, zgribulindu-se sub jerseul tras pe umeri.
- Arată-mi! îi spuse simplu.
Iupidup ţinea între palme dreptunghiul de pânză. Nu mai era alb şi părea că a trecut prin multe. Săculeţul arăta ca o perniţă, umplută însă cu boabe de orez. Era suficient de dens, cât să nu se îndoaie dacă-l puneai pe muchia palmei. Fata îl luă şi începu să-l descopere în tăcere. Îl pipăi cu degetele. Îl mirosi, îl duse apoi la ureche. “Ce-mi veni?”, îşi zise înroşindu-se, ca de un gest copilăresc. Apoi îl puse jos, pe pământul de la picioarele lor.
Iupidup se aplecă, îl luă din nou între palme, ca un fel de salut.
Apoi i-l oferi Zenobiei, cu un zâmbet larg.
Zenobia nu ezită, primi.
Multă vreme săculeţul îşi continuă călătoria între palmele lor.
*
Stelele se risipiră în lanul de levănţică. Celine căuta să desluşească înţelesul visului de azi-noapte. Iarba înaltă semăna cu nişte mustăţi.
- E timpul să fac puţină mişcare!
Şi o zbughi iute pe câmpul plin de promisiuni.

2 comentarii:

  1. vreau sa fiu si eu in povestea asta! si sa maninc toate tartele...

    RăspundețiȘtergere
  2. Lumi, o sa ma gandesc la o varianta imbunatatita!

    RăspundețiȘtergere